Discutam zilele trecute cu o prietenă de-a mea despre mâncare. Cum toate-s bombe calorice şi vor să vină de hac siluetei, cui o are, cui nu, nu. Şi cum dezbăteam noi în mod aprig subiectu' pe la 10 seara, numa' ce mă cuprinde pe mine aşa o frământare legată de faptul că nu-mi aminteam ce anume am mâncat în seara aia. Şi după îndelungi sforţări mi-am dat seama că eu am uitat să mănânc. Pur şi simplu.
Ceea ce mă pune pe gânduri. Pentru că eu am o grăma' de antecedente de genul "uitat de la mână până la gură". Cred că ar trebui să-mi notez undeva cum mă cheamă, în caz că mă întreabă cineva şi eu uit. Cred că e o problemă, pentru că am constatat că-mi ia mult timp să-mi amintesc unele lucruri sau că pur şi simplu am uitat o mare parte din chestiile pe care le ştiam la un moment dat. Am rămas cu mult spaţiu liber. Spaţiu pe care-l umplu cu greu, pentru că se pare că şi capacitatea mea de acumulare de informaţii s-a diminuat.
Aşa că dacă uitarea asta a mea n-are vreo origine malignă, atunci până împlinesc 30 de ani, Alzheimer scrie pe mine. Va trebui să mă internez într-un centru, unde cineva să-mi spună când să mănânc, când să beau, când să respir...
Am auzit că această maladie ar fi contagioasă. Oi fi luat-o de la careva din tramvai??
marți, 9 noiembrie 2010
duminică, 7 noiembrie 2010
luni, 1 noiembrie 2010
La semnalul următor va fi ora...
luni, 1 noiembrie 2010
Cu ocazia schimbării orei să vă povestesc cum am reglat şi eu timpul la un moment dat.
Eram în tramvai, cu aşa ceva trebuie să circul până voi avea permisul de portbicicletă, aşezată faţă-n faţă cu o bătrânică şi aşteptam să ajung la destinaţie. La un moment dat îşi scoate doamna telefonul mobil din geantă, se uită la el o dată, de două ori, îl depărtează de ochi, îl apropie. În final capitulează şi mă întreabă resemnată cât e ceasul, pentru că a constatat că nu prea vede ora la mobil. Drăguţă cum mă ştiţi îi spun. Nu trec două secunde că surprind, cu coada ochiului, o doamnă ce stătea aşa pe diagonală că începe să lovească cu degetul în cadranul ceasului de mână. Şi pe urmă îmi strigă "Cât ai zis că e ceasul? Şi un sfert? Şi un sfert. Da. Bine. Că-mi rămăsese în urmă."
Tot ce mai lipsea era să mă sune şi cei de la Greenwich să le dau ora exactă.
Eram în tramvai, cu aşa ceva trebuie să circul până voi avea permisul de portbicicletă, aşezată faţă-n faţă cu o bătrânică şi aşteptam să ajung la destinaţie. La un moment dat îşi scoate doamna telefonul mobil din geantă, se uită la el o dată, de două ori, îl depărtează de ochi, îl apropie. În final capitulează şi mă întreabă resemnată cât e ceasul, pentru că a constatat că nu prea vede ora la mobil. Drăguţă cum mă ştiţi îi spun. Nu trec două secunde că surprind, cu coada ochiului, o doamnă ce stătea aşa pe diagonală că începe să lovească cu degetul în cadranul ceasului de mână. Şi pe urmă îmi strigă "Cât ai zis că e ceasul? Şi un sfert? Şi un sfert. Da. Bine. Că-mi rămăsese în urmă."
Tot ce mai lipsea era să mă sune şi cei de la Greenwich să le dau ora exactă.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
