După cum poate ați observat, în luna aprilie am postat în fiecare zi. Lucru pe care nu l-am mai făcut în toată istoria blogului. Sigur că unele postări au fost mai reușite, altele au fost de umplutură sau scrise cu 2 minute înainte de sfârșitul zilei, dar a fost o ambiție a mea să scriu pe blog în fiecare zi a lunii aprilie, luna în care m-am născut.
Astăzi e ultima zi a lunii și implicit a provocării. Nu o să continui în același ritm, dar sper să gasesc în mine, și în afara mea, resursele necesare ca să pot scrie măcar de câteva ori pe săptămână, poate structurat pe categorii, în funcție de ziua săptămânii în care aleg să postez. Zic sper, pentru că am mai avut porniri din acestea și alta dată și rezultatul a fost că am abandonat blogul cu totul luni la rând.
Postarea de astăzi, care încheie această serie, va fi una recapitulativă. Pentru că la început de An Nou nu am tras concluziile anului ce tocmai trecuse, o voi face acum, la câteva zile distanță de momentul în care am început un an nou de viață.
Pentru mine, 2015 a fost anul în care am învățat cel mai mult. Formal, dar mai ales non-formal.
Am făcut vreo 3 cursuri noi de specializare și am luat câteva lecții private, care m-au învățat că nu toți cei care ți se recomandă prieteni îți și sunt, că unele persoane se pot camufla foarte bine, mimând a fi într-un fel, doar ca tu să descoperi că sunt diametral opuse de cum ți s-au înfățișat.
Mi s-au revelat niște fațete ale unor oameni, și bune și rele, drept pentru care s-au pierdut încrederi și oameni. S-au și câștigat oameni. Pentru încredere recâștigată, reconstruită, redobândită mai așteptăm puțin.
A fost anul în care mi-a căzut cerul în cap, dar măcar am văzut stelele mai de-aproape.
Anul în care am ofilit și-am înflorit deopotrivă. A fost anul în care m-am văzut pe mine într-o altă oglindă. Și mi-a plăcut ce-am văzut.
Anul în care am redescoperit dansul, drept pentru care am dansat mai mult decât în toată perioada de când l-am descoperit inițial.
A fost anul în care am învățat că nu există loc pentru amânare, de niciun fel, pentru cenzură și că nimic (și nici nimeni) nu rămâne la fel pentru totdeauna. Oricât de mult ne-am dori asta.
Noul an îl încep cu multă informație, cu multe gânduri și sentimente care se înghesuie în mintea și-n sufletul meu, de dau în preaplin ambele, și care așteaptă să fie cernite.
Foto
sâmbătă, 30 aprilie 2016
vineri, 29 aprilie 2016
joi, 28 aprilie 2016
(Not a) Music Lounge
joi, 28 aprilie 2016
Etichete:
Ain't Your Mama,
Jennifer Lopez,
music,
new,
nou,
single
miercuri, 27 aprilie 2016
Evoluție
miercuri, 27 aprilie 2016
Cei de la BBC au creat o aplicație care să ne arate cum s-a schimbat lumea de când ne-am născut. Încercați-o!
Acesta e rezumatul pentru anii mei de viață:
Acesta e rezumatul pentru anii mei de viață:
marți, 26 aprilie 2016
Gata!
marți, 26 aprilie 2016
Știți cum în fiecare an, de ziua mea, împlineam 18 ani? Vreo 6 ani la rând. Ei bine, anul ăsta fac o excepție și împlinesc 26. Îmi vine să mă cenzurez când văd numărul ăsta și să cedez primului impuls de-a spune că am 18, atunci când mă întreabă cineva de sănătate.
Pentru unii, ăia de peste-o sută de ani, știu că pare o vârstă tânără, iar pentru ăia care chiar au 18 ani deja-s o babă, trecută, expirată, pot să-mi redactez testamentul.
Pentru că o dată face omul 26 de ani în data de 26, moment unic în existența mea, cum ar veni, și pentru că am văzut că se poartă, am să fac o listă cu 26 de lucruri pe care le-am învățat până la 26 de anisau 26 de lucruri pe care ar fi trebuit să le învăț sau 26 de lucruri pe care le știu, știu, știu, dar nu le aplic. Lista:
1. Nimeni nu-i mai important ca tine.
2. Asta înseamnă că întotdeauna trebuie să te pui pe primul loc. În orice situație, fă să-ți fie bine.
3. Faptul că lumea te-ntreabă dacă ai absolvit liceul e un lucru bun.
4. Chiar dacă buletinul te-arată babă, ești încă in your prime years.
5. Așa că e ok dacă nu ai un plan bine pus la punct. Pentru nimic.
6. Viața nu se rezumă la: lucrezi? Te măriți? Faci prunci?
7. E ok ca astăzi să răspunzi cu da la întrebările astea, iar mâine să te răzgândești.
8. E ok și dacă răspunsul la întrebările astea e nu știu sau nu vreau să știu.
9. Nu e bine să îți muști limba și să îți ții gura atunci când vrei să le zici ”pe bune”.
10. Dar nu e nici politicos sau socially - accepted.
11. Nu trebuie să accepți sfaturi de la cei care nu au ce să te învețe.
12. Nu te stresa pentru nimicuri.
13. Și, mai ales, nu te consuma pentru toanele unora, ațintite asupra ta. Nu o lua personal.
14. Părerea ta contează.
15. Doar să știi despre ce vorbești.
16. Valoarea ți-o faci singur.
17. În mod clar nu ți-o fac cei care vorbesc cu/despre tine și nu te cunosc.
18. Nu mai amâna. Serios. Nu mai amâna.
19. Nu mai face scenarii. Doar dacă sunt de film.
20. Ai curaj! Lasă frica deoparte.
21. E ok să fii ăl mai prost din curtea școlii. Câteodată.
22. Timpul le rezolvă pe toate.
23. De asemenea, timpul tău e prețios.
24. Nu îl acorda celor care nu merită.
25. Aduna-te!
26. Și fii awesome!
P.S.: Am și-un blog care-a făcut 7 ani frumosh pe 20.04.2016. Sărbătorim în familie!
Pentru unii, ăia de peste-o sută de ani, știu că pare o vârstă tânără, iar pentru ăia care chiar au 18 ani deja-s o babă, trecută, expirată, pot să-mi redactez testamentul.
Pentru că o dată face omul 26 de ani în data de 26, moment unic în existența mea, cum ar veni, și pentru că am văzut că se poartă, am să fac o listă cu 26 de lucruri pe care le-am învățat până la 26 de ani
1. Nimeni nu-i mai important ca tine.
2. Asta înseamnă că întotdeauna trebuie să te pui pe primul loc. În orice situație, fă să-ți fie bine.
3. Faptul că lumea te-ntreabă dacă ai absolvit liceul e un lucru bun.
4. Chiar dacă buletinul te-arată babă, ești încă in your prime years.
5. Așa că e ok dacă nu ai un plan bine pus la punct. Pentru nimic.
6. Viața nu se rezumă la: lucrezi? Te măriți? Faci prunci?
7. E ok ca astăzi să răspunzi cu da la întrebările astea, iar mâine să te răzgândești.
8. E ok și dacă răspunsul la întrebările astea e nu știu sau nu vreau să știu.
9. Nu e bine să îți muști limba și să îți ții gura atunci când vrei să le zici ”pe bune”.
10. Dar nu e nici politicos sau socially - accepted.
11. Nu trebuie să accepți sfaturi de la cei care nu au ce să te învețe.
12. Nu te stresa pentru nimicuri.
13. Și, mai ales, nu te consuma pentru toanele unora, ațintite asupra ta. Nu o lua personal.
14. Părerea ta contează.
15. Doar să știi despre ce vorbești.
16. Valoarea ți-o faci singur.
17. În mod clar nu ți-o fac cei care vorbesc cu/despre tine și nu te cunosc.
18. Nu mai amâna. Serios. Nu mai amâna.
19. Nu mai face scenarii. Doar dacă sunt de film.
20. Ai curaj! Lasă frica deoparte.
21. E ok să fii ăl mai prost din curtea școlii. Câteodată.
22. Timpul le rezolvă pe toate.
23. De asemenea, timpul tău e prețios.
24. Nu îl acorda celor care nu merită.
25. Aduna-te!
26. Și fii awesome!
P.S.: Am și-un blog care-a făcut 7 ani frumosh pe 20.04.2016. Sărbătorim în familie!
Etichete:
aniversare,
blog,
istorie,
zi nastere
luni, 25 aprilie 2016
Dans!
luni, 25 aprilie 2016
Vă spuneam sâmbătă că particip la un workshop de West Coast Swing. Am dat întâmplător de acest dans în lungile mele plimbări pe youtube. Acesta este clipul în care am văzut prima dată ce înseamnă să dansezi stilul ăsta:
Partea cea mai interesantă e aceea că poți dansa pe orice fel de muzică. Nu ești constrâns de un anumit gen ca în cazul altor stiluri. Orice melodie, oricărui gen muzical ar aparține ea, poate fi interpretată prin pașii specifici West Coast Swing - ului.
West Coast Swing-ul este un dans în pereche ce a evoluat din Lindy Hop, popular în anii '20 - '30, și se face remarcat prin elasticitatea care se creează între parteneri în timpul dansului. La nivel de bază se compune din doi pași înspre înainte, urmați de două seturi de câte trei pași făcuți mai mult pe loc - din partea fetei, respectiv pașii opuși din partea băiatului.
În West Coast Swing există 5 pattern-uri esențiale pe care se construiesc toate celelalte mișcări. În afară de asta, este un dans liber care se axează mult pe improvizație.
Workshop-ul la care am participat în weekend a fost primul de acest gen pentru mine. Până acum nu am mai avut experiența unui workshop de dans, deși am mai participat la câteva cursuri ”clasice” de dans. Așa cum m-am așteptat, cei mai mulți dintre participanți erau pricepuți într-ale West Coast Swing-ului față de mine, care am venit de nicăieri, practic, după doar 12 ore în care am început să prind câte un pic din ceea ce înseamnă acest stil. Așa că de multe ori am rămas în loc, nedumerită la unele figuri, dar am încercat să mă redresez și-n final am reușit să țin pasul destul de bine.
Am plecat de acolo cu câteva mișcări noi pe care am reușit să le învăț, dar adevărul e că mai este mult până departe, iar comunitatea de West Coast Swing nu este atât de bine dezvoltată în momentul de față.
Partea cea mai interesantă e aceea că poți dansa pe orice fel de muzică. Nu ești constrâns de un anumit gen ca în cazul altor stiluri. Orice melodie, oricărui gen muzical ar aparține ea, poate fi interpretată prin pașii specifici West Coast Swing - ului.
West Coast Swing-ul este un dans în pereche ce a evoluat din Lindy Hop, popular în anii '20 - '30, și se face remarcat prin elasticitatea care se creează între parteneri în timpul dansului. La nivel de bază se compune din doi pași înspre înainte, urmați de două seturi de câte trei pași făcuți mai mult pe loc - din partea fetei, respectiv pașii opuși din partea băiatului.
În West Coast Swing există 5 pattern-uri esențiale pe care se construiesc toate celelalte mișcări. În afară de asta, este un dans liber care se axează mult pe improvizație.
Workshop-ul la care am participat în weekend a fost primul de acest gen pentru mine. Până acum nu am mai avut experiența unui workshop de dans, deși am mai participat la câteva cursuri ”clasice” de dans. Așa cum m-am așteptat, cei mai mulți dintre participanți erau pricepuți într-ale West Coast Swing-ului față de mine, care am venit de nicăieri, practic, după doar 12 ore în care am început să prind câte un pic din ceea ce înseamnă acest stil. Așa că de multe ori am rămas în loc, nedumerită la unele figuri, dar am încercat să mă redresez și-n final am reușit să țin pasul destul de bine.
Am plecat de acolo cu câteva mișcări noi pe care am reușit să le învăț, dar adevărul e că mai este mult până departe, iar comunitatea de West Coast Swing nu este atât de bine dezvoltată în momentul de față.
Etichete:
curs,
dans,
nou,
west coast swing,
workshop
duminică, 24 aprilie 2016
Music Lounge
duminică, 24 aprilie 2016
O puteți include în playlist-ul de la super party-ul pe care-l faceți de Florii. La Mulți Ani, florilor!
sâmbătă, 23 aprilie 2016
Să fie dans!
sâmbătă, 23 aprilie 2016
Pentru astăzi am programat postarea asta de mare angajament prin care vă anunț că particip cu mare interes la un workshop de West Coast Swing, un nou stil de dans, deși sună a ceva ce-ar fi dansat oamenii înainte de al Doilea Război Mondial.
În sfârșit, mă ia gura pe dinainte. Dar revin și-atunci vă povestesc mai pe larg și mai documentat ce presupune stilul ăsta de dans, precum și cum a fost la workshop. Am făcut și poza mai mare, să ocupe spațiu, să pară că am scris multe și importante lucruri.
Foto
În sfârșit, mă ia gura pe dinainte. Dar revin și-atunci vă povestesc mai pe larg și mai documentat ce presupune stilul ăsta de dans, precum și cum a fost la workshop. Am făcut și poza mai mare, să ocupe spațiu, să pară că am scris multe și importante lucruri.
Foto
vineri, 22 aprilie 2016
Două roți
vineri, 22 aprilie 2016
Îmi place să merg cu bicicleta. Inițial am învățat când eram de vârstă școlară, nu m-a prea ”prins”, am întrerupt activitatea o bună bucată de vreme ca să reiau totul de la zero - mersul pe bicicletă nu se uită e fix o minciună - acum vreo doi ani.
Am (re)început mai timid, dar pe urmă m-am obișnuit cu viteza - deși la mine 5km/h se simt ca și cum aș fi într-un supersonic - cu virajele, dar nu și cu depășirea obstacolelor. Așa că ideea mea de-a mă da cu bicicleta înseamnă: drum drept, fără mașini, fără oameni, fără alte biciclete, fără animale. Doar drum drept.
Ei bine, cum nu am găsit condiții ideale la tot pasul sau la fiecare pedală, dacă vreți, mi-am dezvoltat o metodă: merg pe lângă bicicletă până la locul unde știu că pot pedala în condiții de siguranță, pedalez vreo oră - două, apoi mă întorc tot pe lângă ea înapoi acasă.
Da, în concluzie, la o ieșire cu bicicleta, mă plimb alături de ea, cu ea, o tratez ca pe egalul meu.
De aceea cred că ar trebui să patentez un nou concept de sport - că tot e la modă să faci start-up-uri (deși nu știu exact ce-s alea, dar vorbesc și eu) și să ai idei.
Propun push bike-ul, adică îți iei frumos o bicicletă, de preferat una care să aibă dublul kilogramelor tale și-ntr-o roată să te depășească în înălțime și te plimbi pe LÂNGĂ ea. Îți lucrezi mai multe grupe de mușchi, ceva extraordinar, mult mai bun și sănătos decât mersul efectiv pe bicicletă.
Am (re)început mai timid, dar pe urmă m-am obișnuit cu viteza - deși la mine 5km/h se simt ca și cum aș fi într-un supersonic - cu virajele, dar nu și cu depășirea obstacolelor. Așa că ideea mea de-a mă da cu bicicleta înseamnă: drum drept, fără mașini, fără oameni, fără alte biciclete, fără animale. Doar drum drept.
Ei bine, cum nu am găsit condiții ideale la tot pasul sau la fiecare pedală, dacă vreți, mi-am dezvoltat o metodă: merg pe lângă bicicletă până la locul unde știu că pot pedala în condiții de siguranță, pedalez vreo oră - două, apoi mă întorc tot pe lângă ea înapoi acasă.
Da, în concluzie, la o ieșire cu bicicleta, mă plimb alături de ea, cu ea, o tratez ca pe egalul meu.
De aceea cred că ar trebui să patentez un nou concept de sport - că tot e la modă să faci start-up-uri (deși nu știu exact ce-s alea, dar vorbesc și eu) și să ai idei.
Propun push bike-ul, adică îți iei frumos o bicicletă, de preferat una care să aibă dublul kilogramelor tale și-ntr-o roată să te depășească în înălțime și te plimbi pe LÂNGĂ ea. Îți lucrezi mai multe grupe de mușchi, ceva extraordinar, mult mai bun și sănătos decât mersul efectiv pe bicicletă.
joi, 21 aprilie 2016
miercuri, 20 aprilie 2016
Cartea de miercuri
miercuri, 20 aprilie 2016
Cartea de astăzi a avut un succes răsunător, atât pe hârtie, cât și la cinema. Este vorba despre Hoțul de cărți (The Book Thief - în original), roman publicat în 2005 de către autorul australian Mark Zusak.
Deoarece am cumpărat cartea în perioada în care a apărut și filmul, am procedat ca de obicei, adică întâi am citit cartea și abia pe urmă am văzut și varianta de cinema. În felul ăsta pot să îmi imaginez așa cum vreau personajele și povestea care se țese în jurul lor fără să mă las influențată de chipul vreunui actor cunoscut. Tot de obicei, bătălia carte - film e câștigată de cea dintâi. Nu și de data asta.
Cartea, deși interesant structurată, îți cam taie elanul. Naratorul e Moartea, de gen masculin, deopotrivă sinistru și intrigant povestitor, care întâi îți dă vestea cea rea și apoi înșiruie momentele care au condus la (ne)fericitul eveniment. Ca și cum cineva ți-ar spune: Mâine mori, dar tu bucură-te de viață!
Personajul principal din povestea relatată de Moarte este Liesel Meminger, o fetiță care-și duce existența în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în mijlocul unei familii adoptive. Alături de bunul ei amic, Rudy, Liesel își creează propria lume în realitatea măcinată de propagandă, foame, teroare. Modalitatea asta de supraviețuire e asemănătoarea cu cea din filmul La vita e bella. Ne prefacem că totul e un joc și așteptăm să treacă.
Realitatea lui Liesel înseamnă cărți și un evreu ascuns în beci, care fac totul să pară suportabil.
Am preferat filmul cărții pentru că a fost mai aerisit și evenimentele au decurs normal fără întreruperi brutale, fără salturi de la A la F și de la F la B.
Romanul a apărut la editura rao și a fost ecranizat în anul 2013 cu Geoffrey Rush și Sophie Nelisse în rolurile principale.
Deoarece am cumpărat cartea în perioada în care a apărut și filmul, am procedat ca de obicei, adică întâi am citit cartea și abia pe urmă am văzut și varianta de cinema. În felul ăsta pot să îmi imaginez așa cum vreau personajele și povestea care se țese în jurul lor fără să mă las influențată de chipul vreunui actor cunoscut. Tot de obicei, bătălia carte - film e câștigată de cea dintâi. Nu și de data asta.
Cartea, deși interesant structurată, îți cam taie elanul. Naratorul e Moartea, de gen masculin, deopotrivă sinistru și intrigant povestitor, care întâi îți dă vestea cea rea și apoi înșiruie momentele care au condus la (ne)fericitul eveniment. Ca și cum cineva ți-ar spune: Mâine mori, dar tu bucură-te de viață!
Personajul principal din povestea relatată de Moarte este Liesel Meminger, o fetiță care-și duce existența în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în mijlocul unei familii adoptive. Alături de bunul ei amic, Rudy, Liesel își creează propria lume în realitatea măcinată de propagandă, foame, teroare. Modalitatea asta de supraviețuire e asemănătoarea cu cea din filmul La vita e bella. Ne prefacem că totul e un joc și așteptăm să treacă.
Realitatea lui Liesel înseamnă cărți și un evreu ascuns în beci, care fac totul să pară suportabil.
Am preferat filmul cărții pentru că a fost mai aerisit și evenimentele au decurs normal fără întreruperi brutale, fără salturi de la A la F și de la F la B.
Romanul a apărut la editura rao și a fost ecranizat în anul 2013 cu Geoffrey Rush și Sophie Nelisse în rolurile principale.
Etichete:
carte,
cinema,
film,
Hotul de carti,
Mark Zusak,
roman
marți, 19 aprilie 2016
luni, 18 aprilie 2016
Io nu. N-am.
luni, 18 aprilie 2016
Care e procedura de urmat atunci când nu vrei să adaugi oameni cunoscuți pe Facebook?
Cu cei necunoscuți e simplu: un ignore elegant și gata! Dar când te trezești întrebat într-un colectiv ”Tu ai Faceboooook?” cum o mai scalzi?
De obicei, eu recurg la următoarea explicație complicată: am facebook, dar nu prea intru, nu îl prea folosesc, deși știu că nu e adevărat și cred că se și vede pe mine cum miiiint.
Cred că cea mai simplă soluție ar fi să adaugi oamenii cunoscuți care se-arată interesați de asta și să îi incluzi într-un grup cu acces limitat la profilul tău. Saaau, îi adaugi și peste o vreme îi ștergi din lista de prieteni și speri să nu își dea seama. Și uite-așa împaci și capra și varza, cum ar veni.
Cu cei necunoscuți e simplu: un ignore elegant și gata! Dar când te trezești întrebat într-un colectiv ”Tu ai Faceboooook?” cum o mai scalzi?
De obicei, eu recurg la următoarea explicație complicată: am facebook, dar nu prea intru, nu îl prea folosesc, deși știu că nu e adevărat și cred că se și vede pe mine cum miiiint.
Cred că cea mai simplă soluție ar fi să adaugi oamenii cunoscuți care se-arată interesați de asta și să îi incluzi într-un grup cu acces limitat la profilul tău. Saaau, îi adaugi și peste o vreme îi ștergi din lista de prieteni și speri să nu își dea seama. Și uite-așa împaci și capra și varza, cum ar veni.
duminică, 17 aprilie 2016
sâmbătă, 16 aprilie 2016
Am făcut ce???
sâmbătă, 16 aprilie 2016
Mai mult de nevoie decât de voie bună am făcut trecerea de la un telefon mobil old-school la unul smart, acum vreo jumătate de an. Ceea ce a însemnat facebook, youtube și tot Internetul lumii pe-un singur dispozitiv.
Așa că în loc să ascult un pic de muzică de pe telefon sau de la radio, momentele dinainte de somn am început să mi le petrec pe youtube, facebook sau aiurea. Până într-acolo încât adormeam cu căștile-n urechi și mă trezeam dimineața cu telefonul împărțind aceeași pernă cu mine.
Bineînțeles că urmam aceeași rutină și la trezire: verificarea telefonului și a Internetului, doar ca să constat că peste noapte, când probabil eram la granița dintre vis și realitate, eu dădusem tot felul de like-uri dubioase și mă trezeam cu cereri de prietenie acceptate de către oameni pe care nici măcar nu îi cunoșteam.
Văzând că treaba devine serioasă, în fiecare dimineață trebuia să îmi verific jurnalul de activități ca să corectez eventualele erori sau glume nesărate ale subconștientului.
Acum mi-a trecut și telefonul stă cuminte pe birou fără a mai exista riscul ca eu să fac nefăcute. Pentru un somn liniștit nu vă luați smartphone.
vineri, 15 aprilie 2016
(H)Am trecut
vineri, 15 aprilie 2016
Acum ceva vreme a trebuit să-mi fac un test psiho. Deh! Par eu normală, dar nu reușesc să păcălesc chiar pe toată lumea. Nefiindu-mi indicat un cabinet anume unde să îmi fac testarea respectivă, a trebuit să caut unul pe cont propriu.
Cum eram în criză de timp și nu puteam să mă deplasez pe distanțe prea mari, am intrat pe Internet și am găsit chiar pe strada mea un cabinet de psihologie, care oferea și serviciul acesta de testare psiho în vederea angajării.
Mă duc hotărâtă într-acolo, dau o tură prin zona în care figura pe Internet, mai dau una. Nimic! La un moment dat, îmi sare în ochi o plăcuță care indica prezența cabinetului într-o scară de bloc. Sun la interfon și sun și sun și... dintr-odată îmi răspunde o voce guturală, trezită parcă dintr-un somn de-o mie de ani. Îmi fac curaj să spun motivul pentru care am îndrăznit să sun și sunt lăsată să intru. Urc un etaj, urc două, deja curajul de mi-l făcusem se scurgea încet-încet din inima mea.
De abia la ultimul etaj am găsit apartamentul unde se ascundea mult-căutatul cabinet. Sun la ușă. Se deschide și țâșnește un cocker spaniel turbat de-a dreptul, înnebunit, care sare la mine cu colții dezveliți. Stăpânul, un bătrânel speriat, nu reușea nicicum să îl apuce ca să îl poată băga înapoi în casă. Printre lătrături și colți amenințători am reușit să îngaim un ”Stăpâniți-vă, domnule, câinele!” ca apoi să întreb detalii despre cabinet :)). Da! Dacă m-am dus acolo cu un scop, nici măcar un câine înnebunit, neieșit în lume de când se născuse - probabil, nu m-a putut ține din a afla ceea ce voiam să știu. Bietul om mi-a zis că soția lui se ocupă de psihologie, dar că nu e acasă și să revin mai spre finalul zilei.
Am mulțumit frumos în timp ce prindeam viteză pe scări în jos. Și nu, nu am mai revenit. Am considerat că am trecut proba stresului - cea cu câinele.
Cum eram în criză de timp și nu puteam să mă deplasez pe distanțe prea mari, am intrat pe Internet și am găsit chiar pe strada mea un cabinet de psihologie, care oferea și serviciul acesta de testare psiho în vederea angajării.
Mă duc hotărâtă într-acolo, dau o tură prin zona în care figura pe Internet, mai dau una. Nimic! La un moment dat, îmi sare în ochi o plăcuță care indica prezența cabinetului într-o scară de bloc. Sun la interfon și sun și sun și... dintr-odată îmi răspunde o voce guturală, trezită parcă dintr-un somn de-o mie de ani. Îmi fac curaj să spun motivul pentru care am îndrăznit să sun și sunt lăsată să intru. Urc un etaj, urc două, deja curajul de mi-l făcusem se scurgea încet-încet din inima mea.
De abia la ultimul etaj am găsit apartamentul unde se ascundea mult-căutatul cabinet. Sun la ușă. Se deschide și țâșnește un cocker spaniel turbat de-a dreptul, înnebunit, care sare la mine cu colții dezveliți. Stăpânul, un bătrânel speriat, nu reușea nicicum să îl apuce ca să îl poată băga înapoi în casă. Printre lătrături și colți amenințători am reușit să îngaim un ”Stăpâniți-vă, domnule, câinele!” ca apoi să întreb detalii despre cabinet :)). Da! Dacă m-am dus acolo cu un scop, nici măcar un câine înnebunit, neieșit în lume de când se născuse - probabil, nu m-a putut ține din a afla ceea ce voiam să știu. Bietul om mi-a zis că soția lui se ocupă de psihologie, dar că nu e acasă și să revin mai spre finalul zilei.
Am mulțumit frumos în timp ce prindeam viteză pe scări în jos. Și nu, nu am mai revenit. Am considerat că am trecut proba stresului - cea cu câinele.
joi, 14 aprilie 2016
Ăsta sau ălalalt
joi, 14 aprilie 2016
De fiecare dată când circul cu mijloacele de transport în comun observ cel puțin o persoană, de obicei mai în vârstă, care nu e mulțumită de primul loc pe scaun pe care-l prinde. Și-atunci, indiferent că circulă cale de-o stație sau de la un capăt la celălalt al traseului, va vână încontinuu un loc mai bun. Cum se eliberează un loc, cum sare pe el. Dar, ca să vezi, nici acela nu se ridică la nivelul așteptărilor așa că saga continuă. Și se va muta de pe scaun single, pe scaun dublu, de pe unul amplasat pe sensul de mers pe unul orientat invers. Niciodată mulțumită.
Azi Di, adică eu, s-a plimbat cu tramvaiul. A găsit loc, dar parcă n-a fost tocmai mulțumită. Așa că ce-a făcut? A vânat un loc single și când s-a ivit oportunitatea, s-a mutat. You gettin` old, Di!
miercuri, 13 aprilie 2016
Cartea de miercuri
miercuri, 13 aprilie 2016
Cartea despre care vă scriu astăzi se află în strânsă legătură cu cea despre care am povestit săptămâna trecută, Să ucizi o pasăre cântătoare. Nu doar că e scrisă de aceeași autoare - Harper Lee, dar Du-te și pune un străjer (Go Set a Watchman - în original) este de fapt lutul din care-a fost modelat romanul de debut al scriitoarei americane.
Romanul a fost publicat pe 14 iulie 2015 și deși inițial a fost considerat o continuare pentru Să ucizi o pasăre cântătoare, s-a dovedit a fi prima schiță a aceluiași roman, care a fost semnificativ modificat până a se ajunge la varianta lui finală. Asta se poate deduce și din faptul că în acest roman se regăsesc multe pasaje care au ajuns în Să ucizi o pasăre cântătoare. Oficial, vorbesc mai mult despre alt roman decât cel pe care ar trebui să pună accent această postare.
Du-te și pune un străjer are acțiunea plasată în același Maycomb, dar douăzeci de ani mai târziu. Jean Louise ”Scout” Finch se întoarce în orășelul natal, acolo unde o așteaptă un tată ajuns de bătrâneți, mult iubită mătușa, Alexandra și un bun prieten din copilărie, Hank. Soarta fratelui ei, Jem, fiind prea devreme curmată.
Obișnuită cu traiul din New York lui Scout îi este greu să trăiască după normele sociale ale Maycomb-ului. Dar încet-încet începe să cocheteze cu ideea de-a se reîntoarce definitiv acasă, mai ales că tatăl ei pare a avea mare nevoie de ajutorul ei.
Totul se spulberă în momentul în care descoperă că atât tatăl ei, reputatul avocat Atticus Finch, pe care-l așezase pe-un piedestal încă de când era copilă, cât și Hank susțin niște oameni și niște idei care contravin idealurilor după care alege să se ghideze ea în viață. Pe scurt, descoperă că doi dintre cei mai apropiați oameni susțin principiul ”separați, dar egali” când vine vorba de populația afro-americană din oraș.
Și cum în ultima vreme îmi place să identific tâlcul titlului unei cărți, în acest punct ni se explică printr-o replică a lui Scout, care zice că a fost atât de oarbă în ceea ce-i privește pe cei dragi, încât ar fi avut nevoie de-un străjer care să-i arate calea și poate nici chiar așa nu ar fi văzut-o.
Atmosfera acestui roman e mult mai alertă și mai tensionată decât în cel de debut și aș zice că editorii au fost inspirați să-i ceară lui Harper Lee revizuirea variantei inițiale a romanului.
Cartea a apărut la editura Polirom și deocamdată nu se cunosc detalii privind o eventuală adaptare cinematografică.
Foto
Romanul a fost publicat pe 14 iulie 2015 și deși inițial a fost considerat o continuare pentru Să ucizi o pasăre cântătoare, s-a dovedit a fi prima schiță a aceluiași roman, care a fost semnificativ modificat până a se ajunge la varianta lui finală. Asta se poate deduce și din faptul că în acest roman se regăsesc multe pasaje care au ajuns în Să ucizi o pasăre cântătoare. Oficial, vorbesc mai mult despre alt roman decât cel pe care ar trebui să pună accent această postare.
Du-te și pune un străjer are acțiunea plasată în același Maycomb, dar douăzeci de ani mai târziu. Jean Louise ”Scout” Finch se întoarce în orășelul natal, acolo unde o așteaptă un tată ajuns de bătrâneți, mult iubită mătușa, Alexandra și un bun prieten din copilărie, Hank. Soarta fratelui ei, Jem, fiind prea devreme curmată.
Obișnuită cu traiul din New York lui Scout îi este greu să trăiască după normele sociale ale Maycomb-ului. Dar încet-încet începe să cocheteze cu ideea de-a se reîntoarce definitiv acasă, mai ales că tatăl ei pare a avea mare nevoie de ajutorul ei.
Totul se spulberă în momentul în care descoperă că atât tatăl ei, reputatul avocat Atticus Finch, pe care-l așezase pe-un piedestal încă de când era copilă, cât și Hank susțin niște oameni și niște idei care contravin idealurilor după care alege să se ghideze ea în viață. Pe scurt, descoperă că doi dintre cei mai apropiați oameni susțin principiul ”separați, dar egali” când vine vorba de populația afro-americană din oraș.
Și cum în ultima vreme îmi place să identific tâlcul titlului unei cărți, în acest punct ni se explică printr-o replică a lui Scout, care zice că a fost atât de oarbă în ceea ce-i privește pe cei dragi, încât ar fi avut nevoie de-un străjer care să-i arate calea și poate nici chiar așa nu ar fi văzut-o.
Atmosfera acestui roman e mult mai alertă și mai tensionată decât în cel de debut și aș zice că editorii au fost inspirați să-i ceară lui Harper Lee revizuirea variantei inițiale a romanului.
Cartea a apărut la editura Polirom și deocamdată nu se cunosc detalii privind o eventuală adaptare cinematografică.
Foto
Etichete:
carte,
Du-te si pune un strajer,
editura,
Harper Lee,
lectura,
roman,
Sa ucizi o pasare cantatoare
marți, 12 aprilie 2016
O secundă
marți, 12 aprilie 2016
În ultima vreme am observat ce deconectată e lumea din jurul meu, ruptă de realitate. Știu că sună clișeizat, dar observ cum fiecare e în lumea lui. Oameni care se opresc absenți în mijlocul drumului, fără să realizeze că îi încurcă pe ceilalți. Tineri și bătrâni deopotrivă, care nu sunt cu nasurile în smartphone - uri, deci nu asta e cauza.
Se simte o nepăsare generală, o delăsare, depresie, nici nu știu cum ar putea fi explicat fenomenul ăsta. Și nu e nici astenia de primăvară de vină, oamenii sunt deconectați de la realitate indiferent de zi, de anotimp.
Și apoi mai sunt ăia grăbiții, pe care îi incurcă cei care se opresc în mijlocul drumului o secundă mai mult decât este social acceptat și încep să arunce cu judecăți în stânga și-n dreapta. Unde vă veți fi grăbind nu știu... niște extremiști.
luni, 11 aprilie 2016
Oradea
luni, 11 aprilie 2016
Sâmbătă, dis-de-dimineață, am pornit către Oradea, destul de nepregătiți și sub amenințarea unor furtuni însoțite de descărcări electrice. Am ajuns într-una din gări (Oradea are trei!) pe la 9.30 și am luat-o la pas către Dealul Pisica sau Ciuperca, așa cum e botezat de localnici, ca să avem o imagine panoramică a orașului și să ne putem alege principalele obiective turistice pe care sa le vizităm.
Deși am apelat la ajutorul GPS-ului, ne-am rătăcit pe niște străduțe până să găsim calea. Dar ăsta nu a fost neapărat un lucru rău pentru că am avut ocazia să admir niște case foarte stylish, care mi-au lăsat impresia că sunt într-o stațiune nemțească sau austriacă.
După un urcuș antrenant - care mi-a dat o febră musculară d-aia bună - am ajuns în vârful dealului doar pentru a constata că există o cale de acces frumos amenajată, cu trepte :)).Mi-a plăcut să văd lumea folosind locul respectiv ca teren de sport. Erau mulți ”Rocky” ce alergau în sus și-n jos pe-acele trepte.
Am zăbovit câtva, am admirat peisajul, am făcut poze. Mi-ar fi surâs și-un picnic ad-hoc, dar nu am avut nici pătura și nici nu am mai văzut pe altcineva stând pe iarbă, așa că mă gândesc că nu se practică. Prea era frumoasă iarba aia ca să stai pe ea.
Am coborât dealul și-am luat-o la pas prin parcul I.C. Brătianu (multă verdeață, aproape sălbatic) către următorul obiectiv, Cetatea.
Din ce am văzut, Cetatea se află în plină restaurare, sunt consolidate clădirile din interior, se încearcă recreerea atmosferei de odinioară. Cred că o să fie magnet pentru turiști odată ce va fi gata. Pe lângă partea aceasta cu construcțiile este și o zonă amenajată ca parc, unde am văzut lume stând pe iarbă. Un alt detaliu interesant ar fi acela că există locuințe pe unele laturi ale cetății.
După turul de forță am luat-o la pas către Turnul Primăriei. Turnul se află în centrul orașului, care a fost foarte slab animat pentru o sâmbătă după-amiază. În tot centrul cred că am văzut vreo trei localuri, în rest mare parte din celelalte spații erau falimentare.
Turnul are cam 50m, se poate urcă până sus de tot, ceea ce am și făcut. Atât doar că la penultimul nivel deja mi s-au cam înmuiat genunchii și-am asurzit ascultând ora exactă dată de ceasul din turn. Nu am primit niciun avertisment în sensul ăsta. Daaar au meritat toate, panorama din vârf îți cam taie respirația! Mai mult, în schimbul biletului de intrare în Turn am primit un voucher pentru o înghețată la McDonalds, iar de la McDonalds am primit un voucher pentru intrarea la un alt obiectiv turistic, la alegere.
Din turn am zbughit-o către grădina zoologică. Da! Da! Da! În secret, ăsta a fost cam singurul motiv pentru care am vrut să vizitez Oradea în primul rând.
Animalele sunt bine îngrijite, dar cam tristuțe și inactive. Bine, sincer vorbind, cine și-ar dori urși sau tigri activi? Mi-ar fi plăcut totuși să văd un elefant, o girafă, o gorilă și capibara - care deși avea țarc nu era prezentă. Poate evadase.
Mi-a plăcut Oradea. Frumușel oraș, cochet, dar cam fără viață. Mare parte a localurilor închise, lume puțină pe stradă. Cu o cotă rezonabilă de cerșetori și personaje mai puțin plăcute. Mai nou, am ajuns să judec calitatea unui oraș din această perspectivă. Deh, vârsta! Merită vizitat măcar o dată, dacă nu chiar de două ori pentru că are multe obiective interesante de bifat.
Deși am apelat la ajutorul GPS-ului, ne-am rătăcit pe niște străduțe până să găsim calea. Dar ăsta nu a fost neapărat un lucru rău pentru că am avut ocazia să admir niște case foarte stylish, care mi-au lăsat impresia că sunt într-o stațiune nemțească sau austriacă.
După un urcuș antrenant - care mi-a dat o febră musculară d-aia bună - am ajuns în vârful dealului doar pentru a constata că există o cale de acces frumos amenajată, cu trepte :)).Mi-a plăcut să văd lumea folosind locul respectiv ca teren de sport. Erau mulți ”Rocky” ce alergau în sus și-n jos pe-acele trepte.
Am zăbovit câtva, am admirat peisajul, am făcut poze. Mi-ar fi surâs și-un picnic ad-hoc, dar nu am avut nici pătura și nici nu am mai văzut pe altcineva stând pe iarbă, așa că mă gândesc că nu se practică. Prea era frumoasă iarba aia ca să stai pe ea.
Am coborât dealul și-am luat-o la pas prin parcul I.C. Brătianu (multă verdeață, aproape sălbatic) către următorul obiectiv, Cetatea.
Din ce am văzut, Cetatea se află în plină restaurare, sunt consolidate clădirile din interior, se încearcă recreerea atmosferei de odinioară. Cred că o să fie magnet pentru turiști odată ce va fi gata. Pe lângă partea aceasta cu construcțiile este și o zonă amenajată ca parc, unde am văzut lume stând pe iarbă. Un alt detaliu interesant ar fi acela că există locuințe pe unele laturi ale cetății.
După turul de forță am luat-o la pas către Turnul Primăriei. Turnul se află în centrul orașului, care a fost foarte slab animat pentru o sâmbătă după-amiază. În tot centrul cred că am văzut vreo trei localuri, în rest mare parte din celelalte spații erau falimentare.
Turnul are cam 50m, se poate urcă până sus de tot, ceea ce am și făcut. Atât doar că la penultimul nivel deja mi s-au cam înmuiat genunchii și-am asurzit ascultând ora exactă dată de ceasul din turn. Nu am primit niciun avertisment în sensul ăsta. Daaar au meritat toate, panorama din vârf îți cam taie respirația! Mai mult, în schimbul biletului de intrare în Turn am primit un voucher pentru o înghețată la McDonalds, iar de la McDonalds am primit un voucher pentru intrarea la un alt obiectiv turistic, la alegere.
Din turn am zbughit-o către grădina zoologică. Da! Da! Da! În secret, ăsta a fost cam singurul motiv pentru care am vrut să vizitez Oradea în primul rând.
Animalele sunt bine îngrijite, dar cam tristuțe și inactive. Bine, sincer vorbind, cine și-ar dori urși sau tigri activi? Mi-ar fi plăcut totuși să văd un elefant, o girafă, o gorilă și capibara - care deși avea țarc nu era prezentă. Poate evadase.
Mi-a plăcut Oradea. Frumușel oraș, cochet, dar cam fără viață. Mare parte a localurilor închise, lume puțină pe stradă. Cu o cotă rezonabilă de cerșetori și personaje mai puțin plăcute. Mai nou, am ajuns să judec calitatea unui oraș din această perspectivă. Deh, vârsta! Merită vizitat măcar o dată, dacă nu chiar de două ori pentru că are multe obiective interesante de bifat.
duminică, 10 aprilie 2016
Music Lounge
duminică, 10 aprilie 2016
Etichete:
Comfortable,
Kieran Alleyne,
music,
new,
song,
video
sâmbătă, 9 aprilie 2016
Vizite
sâmbătă, 9 aprilie 2016
Astăzi se face o vizită frumoasă în Oradea. Vremea se anunță numai bună pentru așa ceva: în jur de 20 de grade și furtuni însoțite de descărcări electrice odată la 2 ore.
De bifat: grădina zoologică, cetatea, Dealul Pisica, turnul Primăriei saaau, dacă prognoza meteo se împlinește, toate mall-urile și magazinele din oraș :)).
De bifat: grădina zoologică, cetatea, Dealul Pisica, turnul Primăriei saaau, dacă prognoza meteo se împlinește, toate mall-urile și magazinele din oraș :)).
vineri, 8 aprilie 2016
Atât!
vineri, 8 aprilie 2016
Uneori mai vine câte-o poftă culinară pe mine. Sunt și eu om. Ce să fac?
Odată, una din aceste pofte s-a tradus în langoș cu mujdei. De usturoi. Și pentru că nu poți să te dedai la asemenea destrăbălari solo, am corupt și o altă persoană.
Așa că ne-am pus frumos la coadă și-am cerut ce ne-a poftit inima și stomacul. Dar pentru că nu ne-am putut întrerupe conversația pe timpul pregătirii langoșilor, ni s-a tot pus și ni s-a tot pus mujdei pe ei. Până am sesizat noi era deja prea târziu, însă cum și pofta era pe măsura, le-am mâncat pe nerăsuflate.
Toate bune și frumoase, burțile mulțumite, doar că următoarea destinație era o sală de curs. Sală mică, oameni mulți, condiții ideale. Cum am ajuns destul de devreme, ne-am lăsat lucrurile în sală și am ieșit să ne mai plimbăm.
Când ne întoarcem, dezastru!!! Geamurile deschise, colegii în pragul nebuniei. Le mirosea a mâncare, a usturoi mai exact, și nu reușeau să identifice sursa. Nu mai are rost să spun că în secunda doi am vrut să mă fac dispărută, dar noi nuuu, nimic nu am simțit. Vorba aia: nici usturoi nu am mâncat, nici gura nu ne mirosea.
Spre norocul meu, am avut o eșarfă în jurul gâtului și am reușit să mai rețin răul din mine, care se zbătea să iasă cu fiecare cuvânt rostit.
Ghici cine nu a mai poftit la langoș cu mujdei de-atunci? Exact.
Odată, una din aceste pofte s-a tradus în langoș cu mujdei. De usturoi. Și pentru că nu poți să te dedai la asemenea destrăbălari solo, am corupt și o altă persoană.
Așa că ne-am pus frumos la coadă și-am cerut ce ne-a poftit inima și stomacul. Dar pentru că nu ne-am putut întrerupe conversația pe timpul pregătirii langoșilor, ni s-a tot pus și ni s-a tot pus mujdei pe ei. Până am sesizat noi era deja prea târziu, însă cum și pofta era pe măsura, le-am mâncat pe nerăsuflate.
Toate bune și frumoase, burțile mulțumite, doar că următoarea destinație era o sală de curs. Sală mică, oameni mulți, condiții ideale. Cum am ajuns destul de devreme, ne-am lăsat lucrurile în sală și am ieșit să ne mai plimbăm.
Când ne întoarcem, dezastru!!! Geamurile deschise, colegii în pragul nebuniei. Le mirosea a mâncare, a usturoi mai exact, și nu reușeau să identifice sursa. Nu mai are rost să spun că în secunda doi am vrut să mă fac dispărută, dar noi nuuu, nimic nu am simțit. Vorba aia: nici usturoi nu am mâncat, nici gura nu ne mirosea.
Spre norocul meu, am avut o eșarfă în jurul gâtului și am reușit să mai rețin răul din mine, care se zbătea să iasă cu fiecare cuvânt rostit.
Ghici cine nu a mai poftit la langoș cu mujdei de-atunci? Exact.
joi, 7 aprilie 2016
Trezirea!
joi, 7 aprilie 2016
În viață există două momente - cheie:
1. Te trezești din somn și vezi că mai ai vreo 3 - 4 - 5 ore bune de dormit. Îngerii-ți cântă-n cor la ureche până adormi cu cel mai sincer zâmbet pe față.
2. Te trezești din somn și vezi că mai ai 2 - 3 scurte minute de dormit. Nici nu te-ai trezi, nici nu poți să mai dormi pe săturate. Toată viața se scurge din tine, de parcă nu ai avut parte nici măcar de-o oră de somn.
Și-atât. La asta se rezumă totul.
Etichete:
alarma,
ceas,
desteptare,
orar,
somn
miercuri, 6 aprilie 2016
Cartea de miercuri
miercuri, 6 aprilie 2016
Am citit a doua oară cartea despre care am să vă scriu azi. Cred că prima dată am citit-o la o vârstă nepotrivită. Acum, după câțiva ani, am înțeles totul altfel, fiindcă m-am familiarizat mai bine cu una din temele abordate în cuprinsul cărții și-a căpătat un sens nou.
Să ucizi o păsare cântătoare (To Kill a Mocking Bird - în orginal) a fost până nu de mult singurul roman - în 2015 a apărut cel de-al doilea roman al ei, Du-te și pune un străjer - publicat de autoarea americană Harper Lee, în anul 1960. La scurt timp după lansare (1961), autoarea a fost distinsă cu un premiu Pulitzer și a căpătat recunoaștere internațională pentru această scriitură.
Acțiunea romanului este plasată în Maycombul - oraș din sudul Americii de Nord - anilor 1930 și este povestită de unul din personajele - copii, ajuns la maturitate.
Jeremy ”Jem” și Jean Louise ”Scout” Finch își trăiesc viața în tihnă alături de tatăl lor, Atticus Finch - avocat și de Calpurnia, negresa slujnică în casă, dar parte din familie. Zilele li-s lungi, timpul se scurge cu încetinitorul - ce n-aș da pentru așa lux! - așa că cei doi copilandrii trebuie să își găsească încontinuu alte și alte distracții. Una dintre acestea e să dea târcoale unei case din vecini, care e învăluită în mare mister și groază. Imaginația lor nu cunoaște limite atunci când vine vorba de-a presupune ce anume se întâmplă în spatele ușilor închise ale casei Radley.
Distracția celor doi este umbrită de activitatea juridică a tatălui lor, care primește să apere un negru din oraș acuzat de fapte reprobabile comise asupra unei fetișcane albe. Copiii se implică atât cât știu și cât pot în acest proces care va avea un final previzibil.
Să ucizi o pasăre cântătoare este un roman complex, un roman al devenirii celor doi copii Finch, care învață că oamenii sunt concepuți diferit și că nu toți pot fi împărțiți în buni și răi, iar dreptatea nu e întotdeauna de partea celor care ar merita-o. E un roman al prieteniei, al toleranței, al descoperirii, a cărui esență stă chiar în titlu, explicat la un moment dat: e păcat să ucizi o pasăre cântătoare, incapabilă de rău și distrugeri, lasată pe pământ doar spre încântarea noastră.
Una din acele cărți care se citește pe nerăsuflate.
Romanul a apărut la editura Polirom și a fost ecranizat în anul 1962 cu actorul Gregory Peck în rolul avocatului Atticus Finch.
Etichete:
carte,
editura,
film,
Harper Lee,
roman,
Sa ucizi o pasare cantatoare
marți, 5 aprilie 2016
Piu! Piu!
marți, 5 aprilie 2016
Zilele astea s-a iscat un mic scandal pe Internț legat de modul în care Hașendem înțelege să controleze cetățenii care au ghinionul să declanșeze alarma la ieșirea din magazin.
Am pățit-o și eu în vreo două rânduri. O dată din vina lor și-odată din vina lor. Într-una din dăți mi-am cumpărat ceva din magazin - am și plătit acel ceva, am primit bon - și la ieșire au început să miaune detectoarele. M-am oprit și am așteptat asaltul paznicilor, care mai că nu mi-au smuls plasa/sacoșa/punga din mână. M-am întors la casa de marcat, am explicat situația, ca să constate că au uitat să înlăture acel dispozitiv antifurt. Dar m-am făcut de mândra minune? M-am făcut. Și-a cerut cineva scuze? Nu și-a.
A doua oară au mieunat detectoarele atunci când AM INTRAT în magazin. Am atras atenția unuia din paznici, care îmi arunca priviri ucigătoare la care eu am simțit nevoia de-ai sublinia că am intrat în magazin, nu am ieșit. Indiferent, m-a avertizat ca obligația lui e să mă controleze când ies. Fair enough!
M-am tot plimbat și plimbat prin magazin. Mi-era groază să mai ies, doar imaginându-mi scena care avea să mă aștepte. Într-un final, mi-am făcut curaj și m-am dus țintă la paznicul de la o altă intrare/ieșire, era o doamnă, și i-am explicat situația: detectoarele au piuit atunci când am intrat în magazin, așa că cel mai probabil vor piui și când am să ies, deși nu am cumpărat nimic din magazin și nu, nici nu am furat nimic. Doamna paznic nu a ținut cont nici de bunăvoința mea, nici de explicațiile mele, așa că mi-a cerut să îi arăt ce am în geantă. I-am spus că mai întâi ar trebui să vedem dacă totuși piuie și la ieșire. Nu i s-a părut o idee bună. A insistat. I-am arătat ce am în geantă. Nimic de la ei, nimic ce-ar fi putut declanșa piuitul. Nici una, nici două, s-a apucat doamna să tragă de hainele mele, să mi le ridice în cap!!! în căutarea unei etichete care ar putea stârni detectoarele. Degeaba i-am explicat că nimic din ce purtam nu era cumpărat din magazin. A trebuit să își facă numărul. Am lăsat-o pentru că deja îmi era rușine de tot spectacolul creat aiurea.
Până la urmă, m-a lăsat să plec. Și-am plecat cu capul în pământ, acompaniată de sunetul strident al detectoarelor.
Acum înțeleg că nu am fost singura aflată în situația asta, se întâmplă destul de des. Tocmai de asta nu înțeleg de ce nu își calibrează detectoarele alea și să scutească pe toată lumea de-un spectacol ieftin și inutil?
Am pățit-o și eu în vreo două rânduri. O dată din vina lor și-odată din vina lor. Într-una din dăți mi-am cumpărat ceva din magazin - am și plătit acel ceva, am primit bon - și la ieșire au început să miaune detectoarele. M-am oprit și am așteptat asaltul paznicilor, care mai că nu mi-au smuls plasa/sacoșa/punga din mână. M-am întors la casa de marcat, am explicat situația, ca să constate că au uitat să înlăture acel dispozitiv antifurt. Dar m-am făcut de mândra minune? M-am făcut. Și-a cerut cineva scuze? Nu și-a.
A doua oară au mieunat detectoarele atunci când AM INTRAT în magazin. Am atras atenția unuia din paznici, care îmi arunca priviri ucigătoare la care eu am simțit nevoia de-ai sublinia că am intrat în magazin, nu am ieșit. Indiferent, m-a avertizat ca obligația lui e să mă controleze când ies. Fair enough!
M-am tot plimbat și plimbat prin magazin. Mi-era groază să mai ies, doar imaginându-mi scena care avea să mă aștepte. Într-un final, mi-am făcut curaj și m-am dus țintă la paznicul de la o altă intrare/ieșire, era o doamnă, și i-am explicat situația: detectoarele au piuit atunci când am intrat în magazin, așa că cel mai probabil vor piui și când am să ies, deși nu am cumpărat nimic din magazin și nu, nici nu am furat nimic. Doamna paznic nu a ținut cont nici de bunăvoința mea, nici de explicațiile mele, așa că mi-a cerut să îi arăt ce am în geantă. I-am spus că mai întâi ar trebui să vedem dacă totuși piuie și la ieșire. Nu i s-a părut o idee bună. A insistat. I-am arătat ce am în geantă. Nimic de la ei, nimic ce-ar fi putut declanșa piuitul. Nici una, nici două, s-a apucat doamna să tragă de hainele mele, să mi le ridice în cap!!! în căutarea unei etichete care ar putea stârni detectoarele. Degeaba i-am explicat că nimic din ce purtam nu era cumpărat din magazin. A trebuit să își facă numărul. Am lăsat-o pentru că deja îmi era rușine de tot spectacolul creat aiurea.
Până la urmă, m-a lăsat să plec. Și-am plecat cu capul în pământ, acompaniată de sunetul strident al detectoarelor.
Acum înțeleg că nu am fost singura aflată în situația asta, se întâmplă destul de des. Tocmai de asta nu înțeleg de ce nu își calibrează detectoarele alea și să scutească pe toată lumea de-un spectacol ieftin și inutil?
Etichete:
detector,
furt,
haine,
imbracaminte,
magazin
luni, 4 aprilie 2016
Pofte
luni, 4 aprilie 2016
De mici suntem învățați să fim politicoși, respectuoși: să salutăm, să spunem ”te rog”, ”mulțumesc” și altele asemenea. Daaar, dar eu nu sunt împăcată cu acel ”Pofta bună!” spus în cele mai nepotrivite momente.
Dacă te lovește năpasta de-a mânca laolaltă cu niște indivizi extrapoliticoși, o să îți trântească un ”Poftă bună!”, spus din inimă, fix atunci când te înfrupți hotărât din senviș. Și-asta te pune într-o dilemă: răspunzi cu gura plină și mestecândă sau ignori urarea? Orice ai alege să faci, tot pari ultimul necioplit. Codul bunelor maniere spune clar că nu e frumos să vorbești în timp ce mănânci sau bei, așa că... problemă rezolvată.
Pentru evitarea viitoarelor dileme de acest gen, sugerez celor politicoși și foarte politicoși să își exprime urările de bine înainte de începerea mesei sau să o lase baltă.
Iar cireșa de pe tort sunt cei care îți spun ”Poftă bună!” atunci când tu ronțăi un covrig, o măslină, o pricomigdală. Nu știu vouă, dar mie îmi trece instant orice poftă, fie că e bună sau rea. Cea mai bună dietă.
Dacă te lovește năpasta de-a mânca laolaltă cu niște indivizi extrapoliticoși, o să îți trântească un ”Poftă bună!”, spus din inimă, fix atunci când te înfrupți hotărât din senviș. Și-asta te pune într-o dilemă: răspunzi cu gura plină și mestecândă sau ignori urarea? Orice ai alege să faci, tot pari ultimul necioplit. Codul bunelor maniere spune clar că nu e frumos să vorbești în timp ce mănânci sau bei, așa că... problemă rezolvată.
Pentru evitarea viitoarelor dileme de acest gen, sugerez celor politicoși și foarte politicoși să își exprime urările de bine înainte de începerea mesei sau să o lase baltă.
Iar cireșa de pe tort sunt cei care îți spun ”Poftă bună!” atunci când tu ronțăi un covrig, o măslină, o pricomigdală. Nu știu vouă, dar mie îmi trece instant orice poftă, fie că e bună sau rea. Cea mai bună dietă.
duminică, 3 aprilie 2016
sâmbătă, 2 aprilie 2016
Și-a venit primăvara
sâmbătă, 2 aprilie 2016
Etichete:
anotimpuri,
culori,
flori,
fotografie,
primavara
vineri, 1 aprilie 2016
Câteva umbre
vineri, 1 aprilie 2016
A circulat la un moment dat, acuma vreo 2-3-4 ani, trendul ombre hair, evoluat în ballayage. Dacă nu știți despre ce vorbesc, exemplific cu niște poze ciordite dupe Interneț:
Ei bine, acum câteva săptămâni, mi-am luat și eu inima-n dinți și am fost gata să îmi las părul reîmprospătat cu tehnica ombre. Am procedat regulamentar: am căutat poze reprezentative pe Internet, culori, nuanțe și, nu în ultimul rând, un stilist care să stăpânească tehnica pentru că nu am vrut să mă trezesc cu părul pe jumătate negru și pe jumătate blond. NU!
Așa că am întrebat în stânga - dreapta și am aflat de un tip priceput, care lucrează la un salonde fițe cu pretenții. Părea perfect, exact ce îmi doream: stilist bărbat, în locul tăntiței de la frizeria de cartier, care să știe cu ce se mănâncă toată treaba asta cu coloratul părului prin metode moderne, chiar contemporane.
Ajung la salon, dis-de-dimineața, mă preia musiu și-ncep a-i povesti cam ce și cum aș vrea: ombre, dar nimic drastic, ci doar o deschidere subtilă, cu unu-două tonuri, a culorii părului către vârfuri. Către vârfuri și nicidecum de la rădăcină. Pentru că am vrut să îmi rezerv posibilitatea de a putea tunde partea vopsită în caz că mă plictiseam sau părul meu ajungea mult prea deteriorat.
Perfect! Minunat! Alegem culoarea, stabilim stilul tunsorii și se-apucă hotărât de lucru, nu înainte de-a mă impresiona observând că am fost tunsă bob. Am zis: Asta e! O să ies de-aici model. Eclipsez soarele.
Vopsim (cu începere de la rădăcina!), tundem, spălăm părul ha!ha!ha!hi!hi!hi!HIIIIIIIII!. Omul, în timp ce îmi usca părul, își dă seama că a făcut treabă de niciun fel și îmi trântește vestea minunată: ”Am greșit culoarea”.
Omul greșise culoarea în sensul în care amestecase culoarea aleasă de mine cu o altă nuanță, mai închisă, care pe părul meu șaten nu s-a mai văzut. Deloc! I-am și spus: ”Nene, am zis subtil, recunosc, dar ce-ai făcut tu aici e mama subtilității. Tre să privești cu fooooarte mare atenție ca să poți observa că s-au produs schimbări”.
Și-a cerut omul scuze și a vrut să repare greșeala pe loc, dar nu am mai avut starea necesară să mai petrec două ore pentru un alt experiment. Am zis Doamne mulțam că nu a greșit culoarea înspre verde ori mov și am ieșit precum am intrat.
Acum întreb iar în stânga - dreapta. Dacă se-ntâmplă să cunoașteți un stilist priceput...
Așa că am întrebat în stânga - dreapta și am aflat de un tip priceput, care lucrează la un salon
Ajung la salon, dis-de-dimineața, mă preia musiu și-ncep a-i povesti cam ce și cum aș vrea: ombre, dar nimic drastic, ci doar o deschidere subtilă, cu unu-două tonuri, a culorii părului către vârfuri. Către vârfuri și nicidecum de la rădăcină. Pentru că am vrut să îmi rezerv posibilitatea de a putea tunde partea vopsită în caz că mă plictiseam sau părul meu ajungea mult prea deteriorat.
Perfect! Minunat! Alegem culoarea, stabilim stilul tunsorii și se-apucă hotărât de lucru, nu înainte de-a mă impresiona observând că am fost tunsă bob. Am zis: Asta e! O să ies de-aici model. Eclipsez soarele.
Vopsim (cu începere de la rădăcina!), tundem, spălăm părul ha!ha!ha!hi!hi!hi!HIIIIIIIII!. Omul, în timp ce îmi usca părul, își dă seama că a făcut treabă de niciun fel și îmi trântește vestea minunată: ”Am greșit culoarea”.
Omul greșise culoarea în sensul în care amestecase culoarea aleasă de mine cu o altă nuanță, mai închisă, care pe părul meu șaten nu s-a mai văzut. Deloc! I-am și spus: ”Nene, am zis subtil, recunosc, dar ce-ai făcut tu aici e mama subtilității. Tre să privești cu fooooarte mare atenție ca să poți observa că s-au produs schimbări”.
Și-a cerut omul scuze și a vrut să repare greșeala pe loc, dar nu am mai avut starea necesară să mai petrec două ore pentru un alt experiment. Am zis Doamne mulțam că nu a greșit culoarea înspre verde ori mov și am ieșit precum am intrat.
Acum întreb iar în stânga - dreapta. Dacă se-ntâmplă să cunoașteți un stilist priceput...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)