Cum strică românul treaba

Acum câteva săptămâni am scotocit în bibliotecă după o carte bună care să mă mai scoată din monotonie. Am dat peste Adam şi Eva de Liviu Rebreanu. Am mai observat cartea asta de câteva ori, dar din cauză că am auzit că ar fi o carte pur filosofică am cam ocolit-o. Asta până acum câteva săptămâni când chiar nu mai aveam nimic bun de citit pe lângă casă şi având în vedere că mi-a plăcut Ion m-am gândit totuşi să-i dau o şansă. Oricum cartea e subţirică, aşa că mi-am zis că şi dacă nu-mi place într-o lună tot o dau gata.

Bun, m-am apucat de carte şi după vreo câteva pagini deja îmi puneam alegerea la îndoială. Începe cu un citat din Kant. Ura! Şi continuă cu nişte descrieri din acelea care îţi provoacă ridicări de sprânceană. Bla, bla, bla. Trec de primele pagini reunite sub titlul Început şi ajung la cel dintâi capitol. O încântare de-a dreptul, foarte frumos.

Am citit cu mare drag toate cele 5 capitole care i-au urmat primului într-un interval de timp relativ scurt. A fost o mare surpriză şi pentru mine.

Pe scurt, aşa ca să nu vi se pară că vorbesc aiurea, subiectul cărţii tratează sentimentul iubirii. Se spune că o viaţă de om nu e suficientă pentru a putea să cunoaştem acest sentiment şi să ajungem să ne identificăm cu el. Asta din cauza timpului, a spaţiului şi a convenţiilor sociale care reduc din puterea spirituală a omului şi-l împiedică să ajungă la sufletul său pereche. Sufletul trebuie să moară şi să se reîncarneze de 7 ori pentru a scăpa de acest blestem. Până la cea de a şaptea moarte sufletul simte că a trăit în zadar şi nu şi-a împlinit menirea. "A şaptea viaţă aduce de-abia fericirea unirii cu celălalt suflet." Pentru că şapte este numărul sfânt, el rezumă toate celelalte vieţi şi închide cercul, aducând împlinirea, echilibrul şi bucuria.

Pentru a sublinia mai bine această idee povestea e structurată pe 7 capitole. Şapte cupluri care încearcă să depăşească obstacolele temporale şi spaţiale pentru a ajunge la sufletul lor pereche. Povestea se desfăşoară lin şi extrem de frumos, te face să vrei să iei şi tu parte. Avem un cuplu indian, unul egiptean, sumerian, roman, german, francez şi român. Primele 6 cupluri îmbrăţişează experienţa fără cea mai mică îndoială. Fac totul pentru a se putea uni cu sufletul-pereche. Din păcate, nu reuşesc, dar mor toţi fericiţi, în numele iubirii.

Toţi până la personajul autohton. Dacă primele 6 capitole le-am citit pe nerăsuflate, cu ultimul m-am lungit mai bine de o săptămână. Are românul nostru drag un stil de a-ţi strica cheful, ceva incredibil. Toate personajele de dinaintea lui au îmbrăţişat instant iubirea, el în schimb, nu. Stai dom'le să vedem, să cântărim. Nu se poate, trebuie să analizăm, să despicăm firul în paişpe. Cum adică de abia la a 7-a reîncarnare viaţa ta capătă sens? De ce 7 şi nu 6? Care e chestia. Şi o ţine pe sistemul ăsta, de analiză şi bătut câmpii când toţi cei dinaintea lui îşi puneau speranţa în el. El era al 7-lea, cel prin a cărui moartea sufletul lor era descătuşat şi putea să zboare liber şi să capete sens. Dar nu, el stătea pe gânduri, medita şi întorcea problema pe toate părţile. Nu se lasă el fraierit aşa uşor. Din cauza asta a şi murit împuşcat şi a stricat tot circuitul. A murit speranţa, s-a stricat cercul şi sufletul s-a pierdut.

Românii sunt foarte buni de gură. Suntem cei mai mari analişti, cei mai mari gânditori, cei mai mari teoreticieni şi întotdeauna reuşim să ne dăm soarta peste cap. Uimim Universul cu metodele noastre şi ne combatem destinul în cele mai inimaginabile moduri, mai ales atunci când acesta e scris să fie unul glorios. Nu, de ce să aibă el, românul, un viitor strălucit? Lasă, le mai învârtim noi cumva să iasă bine. Că doar românaşul e menit să fie slugă, fuge de un destin mare, îi dă în cap, îl alungă, nu cumva să trebuiască să-i facă faţă. Să stăm noi în banca noastră, să tăcem din gură.