M.I.A.

Astăzi, 25.05, este Ziua Internațională a Copiilor Dispăruți și cred că e o zi potrivită în care să scriu despre niște articole și documentare apărute pe tema asta pe care le-am văzut recent.
Primul dintre documentare, realizat de un jurnalist britanic, a fost intens ”share-uit” pe Facebook, dar nu l-am băgat în seamă până când nu am dat de varianta foto pe un site, de unde am ajuns și la varianta video. În mare, reportajul arată viața persoanelor care trăiesc în canalele din București. Cu electricitate, radio și TV, muzică și, bineînțeles, droguri, toate atent coordonate de un anume Bruzli, care se crede tata lor, al acestor amărâți, că n-aș putea să le zic chiar nefericiți la cât aurolac inhalează. Acest individ, care se autointitulează Regele Canalelor - sau ceva pe-acolo, s-a prins că sunt alții mai slabi de duh decât el și profită de acest fapt ca să-și exercite bruma de putere pe care a căpătat-o. În esență, un traficant de droguri, care am văzut că e foarte apreciat pentru acțiunile lui filantropice față de oamenii străzii, pentru grija pe care le-o poartă. Da, așa e, am ajuns să ridicăm în slăvi un ”suflet nobil” de tipul ăsta.
Prin comentariile făcute de utilizatorii siteului respectiv am ajuns la un alt documentar, apărut în 2001, care observă viața copiilor străzii. Se numește Children Underground și n-am să dau niciun link, pentru că imaginile sunt tulburătoare și supărătoare. Puteți găsi reportajul pe youtube.
Ce m-a șocat pe mine la acest documentar, pe lângă imaginile alea cu copii tumefiați de droguri și bătaie, pe lângă imaginile alea cu trecătorii care n-aveau nicio tresărire când lângă ei un copil era bătut crunt sau un altul se automutila, pe lângă faptul că autoritățile nu luau nicio măsură, pe lângă faptul că nimeni nu se implica la niciun nivel, cel mai mult m-a șocat indiferența părinților acestor copii. Adică, îți dispare copilul de acasă, indiferent din ce motiv  - că l-ai certat, l-ai bătut, etc. - și tu, ca părinte ce te declari nedenaturat, nu depui nici cel mai mic efort să îl găsești. Înțeleg că n-ai resurse de niciun fel, dar apelează la autorități, la vecini, la cineva, nu cred că n-ar ajuta nimeni un părinte disperat să-și găsească copilul. Dar când nu ești disperat, ci pur și simplu nu-ți pasă...
Lucrurile merg și mai departe de atât, când, într-un final, alte persoane îți culeg copilul de pe străzi, de prin canale, de prin gări aflate la sute de km distanță și ți-l aduc acasă, tu, ca părinte, nu depui niciun efort să-l păstrezi lângă tine și spui cu nonșalanță că nu îl poți forța să rămână acasă, că l-ai legat cu lanțul de calorifer, dar că a fugit chiar și așa, deci clar nu mai ai cum să-l obligi să stea acasă. Serios? Cât de distrus poți să fii ca om și ca părinte că să zici asemenea lucruri și să îți vezi mai departe de viață când copilul tău trăiește în pericol, pe străzi.
Cred că înainte de să fie adunați copiii de pe străzi, ar trebui luate niște măsuri la nivelul familiilor ăstora distruse de alcool și de prostie. Ar fi salvate multe vieți.