Cartea de miercuri

Cartea de astăzi a fost tradusă la noi cu titlul Suflete pereche (Where rainbows end - în original). Publicată în 2004, cartea reprezintă al doilea roman al autoarei Cecelia Ahern, care a debutat cu bestseller - ul P.S. I love you (adaptat cinematografic în filmul cu același nume din 2007 cu Hillary Swank și Gerard Butler în rolurile principale).

Cecelia Ahern s-a născut în anul 1981 în Dublin, Irlanda. A debutat în literatură în anul 2002 cu romanul P.S. I love you, mai sus amintit, de unde rezultă că a scris romanul Suflete pereche la doar 23 de ani :).

Suflete pereche este povestea a doi buni prieteni, Rosie și Alex, care se cunosc de mici și care au trecut împreună prin toate etapele vieții până când aceasta i-a dus pe drumuri diferite: Alex a plecat în altă țară, la studii, urmându-și visul din copilărie, acela de a deveni medic, Rosie a devenit mamă, renunțând la orice vis. În ciuda distanței, a tuturor obstacolelor și evenimentelor mai mult sau mai puțin plăcute din viețile lor, cei doi buni prieteni au ținut legătura și s-au sprijinit reciproc, de cele mai multe ori de la distanță, în tot acest timp.

Cartea e compusă din toate e-mailuri, mesajele instant și scrisorile pe care Rosie i le-a scris lui Alex, pe care Alex i le-a scris lui Rosie, prin care Rosie îi povestea mamei sau surorii ei ce i-a scris Alex, prin care Alex îi povestea fratelui său ce i-a scris Rosie, prin care Rosie îi povestește celei mai bune prietene ultimele evenimente din viața lui Alex, prin care Alex îi mărturisește lui Rosie adevăratele sentimente pe care le nutrește și pe care, în sfârșit, are curajul să le dezvăluie, prin care Rosie îi spune lui Alex că nu a primit niciodată o astfel de scrisoare de la el, prin care Rosie își felicită fiica de ziua ei de naștere și cu ocazia absolvirii liceului.

Subiectul cărții amestecă jocul de-a șoarecele și pisica cu o serie de alergături, situații reușite sau penibile, desincronizări, regrete, decizii și răzgândiri. E previzibil, într-adevăr, atât felul în care evoluează, cât și finalul, dar e plăcut să citești și tu toate aceste e-mailuri și mesaje alături de personajele principale, să fii dezamăgit când ceva nu merge cum ar trebui sau să te bucuri atunci când lucrurile iau o turnură fericită pentru toată lumea implicată.

Cu siguranță e un roman dedicat fetelor cărora le place să suspine citind astfel de povești, dar asta nu îl face superficial sau mai puțin demn de atenție.

Cartea a apărut la editura Allfa, pe Strada Ficțiunii și a fost adaptată pentru marele ecran în filmul Love, Rosie cu Lilly Collins și Sam Claflin în rolurile principale, urmând să fie lansat în octombrie anul acesta.

S-au întâmplat şi astea

După ani-lumină de absenţă, sper că asta înseamnă mult, revin cu două povestiri din scurta, dar cuprinzătoarea mea biografie.
Prima, mă are pe mine ca personaj principal, pe la minunata vârstă de 5 ani or so, când evident, n-aveam blog. Cum eram eu aşa copchil inochente riscă al meu tată să mă scoată în public şi, mai ales, să mă transporte din punctul A în punctul B, cu un mijloc in comun, aka tramvai. Atunci, ca şi acum de altfel, eram cam gură-spartă. Opinam cu volumul la maximum, fără să mă jenez de oamenii din jur. Totuşi, acum fac asta mai puţin, c-o fi bine, c-o fi rău...Anyways, la un moment dat observ un om foooarte înalt, care era la o distanţă relativ mică faţă de noi. Şi ca să vedeţi că de mică aveam o minte de ucigaş în serie am exclamat fără ezitare, mă citez "Taaaatiii, tu-ţi dai seama ce sicriu mare o să-i trebuiască?". Am pus săracu om pe gânduri. Pragmatică de mică, ce să mai.
A doua, povestire adică, s-a-ntâmplat acu' vreo lună. Eram dimpreună cu prietenele mele şi pentru că ne simţeam vanitoase şi mult prea dive am zis să ne mai tăiem din entuziasm şi să ne cântărim. Cum credeţi că m-am cântărit eu? Cu mâncarea-n mână, evident :)).

PS: Că tot am pomenit de cutii de băgat la 2 metri sub pământ, ţin să le urez minunaţilor mei vecini, care bat în pereţi de 2 zile încoace încontinuu, un călduros "Bate-v-aţi cuie-n copârşeu, băăă!". Mulţumesc.
PS nambăr 2: Cum vă spuneam, durerea-n gât a revenit. Dar, mă tratez.

Grrr...

Cum spuneam într-una din multele lepşe completate sunt o sălbatică. Ştiu c-am zis să nu credeţi ce scriu acolo, dar chestia asta am zis-o de două ori, deci e pe bune. Nu sunt o people person. Chiar mă gândeam că dacă trăiam în State, unde toţi sunt obsedaţi de popularitate şi sentimentalisme gratuite de mult m-aş fi sinucis sau aş fi împuşcat pe careva. Dar cum nu îmi fac veacul pe acolo sunt bine sănătoasă, cu toată ţigla pe casă.
Cum se manifestă la mine sălbăticia? Nu suport chestii de genu' vaaaaai nu ne-am mai văzut de 2 secunde hai să te puup. Deci nu, ai făcut asta, rămâi fără o mână. De altfel, cunoscuţii mei, sau cel puţin ăia de au spirit de conservare, nu au astfel de tentative, ne salutam, dăm mână şi atât.
O altă chestie care mă enervează e participatul forţat la discuţii. Dacă se vorbeşte ceva şi eu nu intervin înseamnă că nu mă interesează, nu ascult discuţia sau n-am nimic de zis. Dacă aş avea, aş zice. Chiar nu e menirea ta în viaţă să mă faci pe mine să mă implic activ în discuţie. Serios!
Întrebările tâmpite care mă forţează să dau un răspuns pe măsură. Dacă n-ai nimic de discutat cu mine e perfect în regulă. Chiar nu e nevoie să scormoneşti după cele mai cretine întrebări doar aşa ca să nu taci. Liniştea pentru mine e ceva normal. Chiar putem să nu vorbim. Deloc. Cinci ani la rând.
Pisălogeala. Pe bune, chiar n-am chef să aud aceeaşi chestie de 1000 de ori. Mi-ai zis o dată, mi-ai zis de două ori. Gata! Am înţeles! Chiar dacă am o faţă bovină şi nu reacţionez, crede-mă că am priceput, cel mai probabil nu mă interesează, dar am înţeles pe deplin. De două ori e suficient. Pentru că altfel mă enervez, strig la tine şi zici că am o problemă.
Cum nu-mi place să aud aceeaşi chestie de enşpe mii de ori, evident că nici nu-mi place să repet. Ţi-am zis o dată şi gata. Dacă n-ai înţeles poftă bună şi la mulţi ani pentru că nu mai zic a doua oară sau dacă zic ai să-ţi doreşti să nu mă fi pus să repet.
Ştiu că expunerile de mai sus mă fac să par agresivă, bătută în cap şi eventual împuşcată pentru curmarea suferinţei. Dar cu toate că mă irită trebuşoarele mai sus menţionate n-am să mă împing niciodată în tine în tramvai sau autobuz, n-am să te injur că m-ai călcat pe picior, nu-ţi dau în cap că te-ai băgat în faţa mea la coadă sau alte chestii pe care am observat că le fac unii oameni " dă viaţă". Hai că până la urmă nu sunt un monstru, sunt mai dificilă şi-ţi trebuie nervi de oţel ca să rezişti pe lângă mine, dar merită efortul :))