Altfel nu-i

Zic c-ar mai trebui să şi scriu ceva dacă tot am fost premiată, să dovedesc că-l merit, premiu pe el îl. Şi cum azi se împlineşte ezact o săptămână fix de când am încheiat, în ce fel şi mod încă nu ştiu, sesiunea tre' dedicată o postare, neapărat, altfel n-are cum.
Şi cum sesiunile se desfăşoară cu, pentru şi printre oameni să scriem ceva despre ei anume, adică fără nume.
Binînţeles că, veşnic, în orice comunitate sunt nişte oameni de jeg, care-s profitori şi naşpa spre foarte, care ar face orice numa să nu facă nimic. Ş-atunci speculează la greu, se orientează să vadă care cum, care ce ştie, care cât de ieftin dă informaţia, ş.a. Acuma intru eu în peisaj, la capitolu' căutat şi ginit fraieri. Că io, de felu' meu mai prost aşa, mai ajut omu', mai ales dacă nu-l cunosc deloc. Îl ajut, ba c-un pix, pe care nu-l mai văd (şi din ăla fain, că io numa' cu din astea faine, fiţe pixuri merg la şcoală), ba c-o foaie-două de hârtie pentru câte un milos care din grijă pentru copaci nu-şi cumpără singur. Şi ca să termin fraza de mai-nainte odată, tre' să zic că pe lângă că-i ajut mai sunt şi foarte zgârcită, n-aud io chiar de fiecare dată când mi se cere ceva sau sunt întrebată, tot ceva sau altceva.
În concret, ce m-a foarte enervat sesiunea asta a fost o fază de gen "Ţââr, ţâââr (ăsta-i telefonu' meu, care de fapt cântă ca-n Dosarele X, da ar putea face şi ţâr că oricum nu-l aud niciodată) ţââr, deci. Alo, zic. Sunt XYZ, de la şcoală. Serios, bravo, mă! Zi, ce vrei? (v-am spus că eu nu stau la poveşti nici în ruptu' capului). N-ai tu cumva cursurile pentru examenu' de mâine? Ba da, să ştii că le am, şi de abia aşteptam să le dau cuiva, şi nu mi le-a cerut nimeni şi aproape că plângeam de atâta tristeţe când...ai sunat tu şi m-ai salvat. Bref, le am. Ce tare, şi nu-mi faci oare nişte copii, că eu lucrez şi n-am timp să umblu, mi le faci tu, şi vin eu să le iau şi să ţi le plătesc. Sigur, cu cea mai mare plăcere, oare să-ţi şi subliniez ce avem de învăţat? Poate că aşa ar fi mai bine."
Asta a fost conversaţia numero uno, după care eu m-am dus voioasă, prin arşiţă, pe timpu' şi banii mei să fac nişte copii. Copii xerox nu umani, că n-aveam timp, eram în sesiune, doar v-am spus. Fac copiile, plătesc copiile, din banii mei, verific să fie numărul complet şi corect de pagini şi acasă. Unde, tot pe cheltuiala mea am făcut un duş, că tocmai ce mă întorsesem din cuptor. Nici n-apuc să respir şi iar ţââr, bâârr. "Ai făcut copiile? Aha. Bine, vin după ele, unde stai?" La întrebarea asta am fost supusă la stress în plus, că nu ştiu unde stau, decât după adresă, da' după repere teritoriale, urbane şi altele mă încurc, mă pierd şi nu mai ştiu unde stau. Dau o adresă aproximativă, ajunge persoana, ne întâlnim, îi înmânez copiile, cu bonu' pus frumos deasupra să se vadă, ca persoana să nu întrebe cât are de plătit şi nici eu să nu-i spun. Vezi pe bon, te scormoneşti prin portofel, dai mălaiu' şi te cari. Toate bune şi frumoase, numa c-am sărit o etapă din scenariu' meu, aia cu scormonitu' în porto. "Mersi fain, ne mai vedem. Pa" "Bine, zic. Dacă n-ai acuma, îmi dai la examen. Aaaa, da' cât tre să îţi dau? Scrie pe bon, 7 lei. Ura!" Scote 5 lei din portofel, bagă iară un mersi fain (că noi aici, în Banat-Crişana-Transilvania aşa zicem) şi dă să plece. "Atunci îmi dai restu' la şcoală, dacă chiar văd că n-ai. Da cât e, 7? Aaa, bine uite aici încă 5 şi îmi dai tu restu' la şcoală. Pa!"
Ca o concluzie, credeţi că i-am mai dat restul :D? Şi uite aşa încep toate afacerile fructoase :))