duminică, 26 aprilie 2015

Happy La Mulți Ani!

duminică, 26 aprilie 2015
În caz că o să încep să am pierderi de memorie, consemnez aici că astăzi, 26.04.2015, am împlinit 18 ani pentru al 7-lea an la rând. Așa că La Mulți Ani mie!
Pe lângă mine, aniversăm și blogul ăsta amărât, care în 20.04.2015 a împlinit 6 ani de existență. Clasa 0 (zero).

duminică, 12 aprilie 2015

Sărbători Fericite!!!

duminică, 12 aprilie 2015

Fie ca... Sărbători fericite!


miercuri, 8 aprilie 2015

Jurnal medical - se actualizează o dată la 3 luni *

miercuri, 8 aprilie 2015
Nu înțeleg de ce vă tot plângeți că se întoarce iarna, că nu își mai intră primăvara în drepturi. E clar că vă aflați într-o mare eroare. Nici că s-ar putea să fie mai cald și mai bine, de fapt, iarna nici măcar n-a venit anul ăsta. Dacă ar fi venit microbii n-ar fi fost încontinuu activi în loc să hiberneze. Așa că nu vă mai plângeți! Afară e primăvară, iar dovada stă în gâtul meu, sub forma unei pungi de puroi. Puroi în gât, la vârsta mea, mai mare rușinea.


* Titlul face referire la faptul că o dată la 3 luni, inevitabil, sistemul meu imunitar cedează microbilor și virusurilor. Un trădător, ce mai!

duminică, 5 aprilie 2015

Music Lounge (Flori, flori)

duminică, 5 aprilie 2015
Astăzi este Duminica Floriilor, zi în care îi celebrăm pe toți cei care poartă nume de flori (Da!Azi își aduc toți aminte că te cheamă și Cameliu) și în care, bineînțeles, nu ai voie să râzi sau să te speli pe cap pentru că... tradiție. La Mulți Ani în care să faceți cinste numelui pe care îl purtați!

joi, 2 aprilie 2015

Dimineața devreme

joi, 2 aprilie 2015
Bine-a zis cine-a zis că ziua bună se cunoaște de dimineață. Mai poa` să zică o dată.

Dacă de porci zburători am mai auzit (dar n-am și văzut), de pâine zburătoare n-a pomenit nimeni nimic. Dar ea există. Am văzut-o.

Dimineața mea de marți a decurs în felul următor: mi-am pus o felie de pâine la prăjit, apoi am uns-o cu unt, am acoperit-o cu o felie de șuncă, am pus-o pe un fund de lemn și câââând să o pun pe masă zboară felia de pâine, lasă șunca pe banchetă (nu mă aflam în tren) și-și continuă traiectoria, înțepenindu-se, într-un final, între banchetă și perete. Și mai scoate-o de-acolo dacă poți. Dimineața devreme.

După pâinea zburătoare, a venit rândul iaurtului slab de înger. De ce? Pentru că atunci când m-am întins să-l iau, desfăcut fiind, s-a emoționat și a picat ”din picioare”, revărsându-se pe masă. Jumătate. Dimineața devreme.

Apoi, cu ajutorul cataramei de la curea am dărâmat un recipient plin cu detergent, care a ajuns în cadă. Dimineața devreme.

Într-un final am reușit să plec din casă (și s-o las intactă în urma mea) doar ca să constat că am luat o legătură de chei care nu era a mea. Dimineața devreme.

Mai târziu, lucrurile s-au calmat. Nu pentru mult timp, pentru că am primit abonamentul de tramvai rupt și lipit cu bandă scotch și neobservat la timp. Pentru că mă grăbeam. Din același motiv, secondat de vederea de cârtiță, am stat vreo 10 secunde să mă uit în depărtare la o persoană care mă strigase pe nume, îmi făcuse cu mâna și pe care eu n-am recunoscut-o, din cauză că nu am reușit să-i disting trăsăturile feței, Mi-am continuat drumul, fără să fac cu mâna înapoi. Și nu mai era dimineața devreme.

miercuri, 1 aprilie 2015

Cartea de miercuri

miercuri, 1 aprilie 2015
Cartea de astăzi se numește Camera morții (The Chamber - în original). A fost publicată în 1994, fiind al cincelea roman al autorului american John Grisham.

John Grisham, politician, avocat și autor de origine americană, și-a făcut un nume din publicarea romanelor cu temă avocățească. Operele sale s-au bucurat de foarte mare succes, multe dintre ele fiind transpuse și pe peliculă, precum The Pelican Brief, A Time to Kill sau The Firm. Nici Camera morții nu se abate de la rețeta thrillerului avocățeasc (legal thriller).

Acțiunea începe în Mississippi-ul anului 1967, atunci când orășelul Greenville este zguduit de explozia unei bombe plasate în biroul avocatului Marvin Kramer. Explozia îl schilodește pe Marvin Kramer - care decide, într-un final, să își ia viața - și îi ucide pe gemenii săi, în vârsta de 5 ani.
Făptașul este arestat chiar la fața locului și trimis în judecată.

Așa ajungem să facem cunoștință cu personajul principal al romanului, Sam Cayhall, membru al Ku Klux Klanului, din tată în fiu, care are toleranță zero pentru orice/oricine nu se califică drept un alb veritabil. Și asta nu neapărat pentru că ar avea convingeri puternice, ci pentru că asta e mentalitatea care i-a fost lăsată moștenire.
Se judecă procesul o dată, se judecă de două ori. Sam Cayhall scapă nepedepsit din cauza erorilor judiciare. Între timp, viața lui Sam se duce de râpă, familia se îndepărtează de el și se dovedește că a treia oară nu e cu noroc pentru toată lumea. După 20 ani de la cel de-al doilea proces, un funcționăraș ultrazelos, care se bazează pe declarația unui martor cheie, insistă ca procesul să fie reluat, iar Sam să fie rejudecat. De data aceasta, verdictul nu-i va mai fi favorabil lui Sam, care e condamnat la moarte, prin gazare.

După 9 ani de așteptare, când moartea se apropie de celula lui Sam, iar acesta e gata să o întâlnească, intră pe fir un tânăr avocat, colaborator al firmei de ale cărei servicii Sam se descotorosise cu greu.
Eforturile lui Sam de-a scăpa de tânărul avocat, Adam Hall, se dovedesc zadarnice, pentru că Hall este bine pregătit și hotărât să lupte până în pânzele albe pentru cauza lui Sam Cayhall, aceea de a-l scăpa de soarta cruntă care-l așteaptă.

Din acest moment începe o cursă contracronometru, care scoate la suprafață bune și rele, lucruri uitate sau tăinuite, sentimente contradictorii.

Trebuie să recunosc că, din tot ce am citit până acum, acesta e cel mai slab roman scris de John Grisham. Întâmplările se derulează lent spre foarte lent - în dulcele stil Sudist, iar direcțiile și modul în care autorul alege să le dezvolte sunt neinspirate și deloc thrilling.

Scriitura recuperează pe ultima sută de metri, când într-adevăr simți fiori pe șira spinării numărând împreună cu personajele ultimele minute rămase până la punerea în aplicare a pedepsei. Toată atmosfera creată te determină să crezi, până la final, într-o evadare spectaculoasă, într-o grațiere de ultima clipă, într-o mărturie revelatoare, care să schimbe cu totul datele problemei. Dar, nu. Minutele trec și Sam își împlinește soarta, fără drept de apel.

Probabil că acest roman s-a vrut o palmă peste obrazul statelor americane care încă mai practică pedeapsa cu moartea și de aceea autorul a ales să desfășoare un fir al narațiunii banal, care se termină brusc și nefericit.
Cu siguranță un roman care m-a dezamăgit, dar vin vremuri mai bune, cum ar fi o vreme ca să ucizi...

Cartea a apărut la editura rao și a existat o adaptare cinematografică (1996) cu Gene Hackman și Chris O'Donnell în rolurile principale.



Foto

 
Design by Pocket