vineri, 26 decembrie 2014

Sărbători fericite!

vineri, 26 decembrie 2014
Crăciun fericit!


duminică, 9 noiembrie 2014

Music Lounge

duminică, 9 noiembrie 2014

duminică, 26 octombrie 2014

Music Lounge

duminică, 26 octombrie 2014

duminică, 19 octombrie 2014

Music Lounge

duminică, 19 octombrie 2014

duminică, 12 octombrie 2014

Music Lounge

duminică, 12 octombrie 2014

duminică, 5 octombrie 2014

Music Lounge

duminică, 5 octombrie 2014

duminică, 14 septembrie 2014

Music Lounge

duminică, 14 septembrie 2014
Inițial voiam să postez o melodie care să vă aducă aminte că mâine e prima zi din noul an școlar, să mai răsucim puțin cuțitul în rană, dar între timp am auzit o altă melodie la radio, așa că ați scăpat.

miercuri, 10 septembrie 2014

Cartea de miercuri

miercuri, 10 septembrie 2014
Cartea de astăzi a fost tradusă la noi cu titlul Suflete pereche (Where rainbows end - în original). Publicată în 2004, cartea reprezintă al doilea roman al autoarei Cecelia Ahern, care a debutat cu bestseller - ul P.S. I love you (adaptat cinematografic în filmul cu același nume din 2007 cu Hillary Swank și Gerard Butler în rolurile principale).

Cecelia Ahern s-a născut în anul 1981 în Dublin, Irlanda. A debutat în literatură în anul 2002 cu romanul P.S. I love you, mai sus amintit, de unde rezultă că a scris romanul Suflete pereche la doar 23 de ani :).

Suflete pereche este povestea a doi buni prieteni, Rosie și Alex, care se cunosc de mici și care au trecut împreună prin toate etapele vieții până când aceasta i-a dus pe drumuri diferite: Alex a plecat în altă țară, la studii, urmându-și visul din copilărie, acela de a deveni medic, Rosie a devenit mamă, renunțând la orice vis. În ciuda distanței, a tuturor obstacolelor și evenimentelor mai mult sau mai puțin plăcute din viețile lor, cei doi buni prieteni au ținut legătura și s-au sprijinit reciproc, de cele mai multe ori de la distanță, în tot acest timp.

Cartea e compusă din toate e-mailuri, mesajele instant și scrisorile pe care Rosie i le-a scris lui Alex, pe care Alex i le-a scris lui Rosie, prin care Rosie îi povestea mamei sau surorii ei ce i-a scris Alex, prin care Alex îi povestea fratelui său ce i-a scris Rosie, prin care Rosie îi povestește celei mai bune prietene ultimele evenimente din viața lui Alex, prin care Alex îi mărturisește lui Rosie adevăratele sentimente pe care le nutrește și pe care, în sfârșit, are curajul să le dezvăluie, prin care Rosie îi spune lui Alex că nu a primit niciodată o astfel de scrisoare de la el, prin care Rosie își felicită fiica de ziua ei de naștere și cu ocazia absolvirii liceului.

Subiectul cărții amestecă jocul de-a șoarecele și pisica cu o serie de alergături, situații reușite sau penibile, desincronizări, regrete, decizii și răzgândiri. E previzibil, într-adevăr, atât felul în care evoluează, cât și finalul, dar e plăcut să citești și tu toate aceste e-mailuri și mesaje alături de personajele principale, să fii dezamăgit când ceva nu merge cum ar trebui sau să te bucuri atunci când lucrurile iau o turnură fericită pentru toată lumea implicată.

Cu siguranță e un roman dedicat fetelor cărora le place să suspine citind astfel de povești, dar asta nu îl face superficial sau mai puțin demn de atenție.

Cartea a apărut la editura Allfa, pe Strada Ficțiunii și a fost adaptată pentru marele ecran în filmul Love, Rosie cu Lilly Collins și Sam Claflin în rolurile principale, urmând să fie lansat în octombrie anul acesta.




duminică, 7 septembrie 2014

Music Lounge

duminică, 7 septembrie 2014
Săptămâna aceasta, în 4 septembrie, Beyonce și-a aniversat ziua de naștere. La Multi Ani!


miercuri, 3 septembrie 2014

Cartea de miercuri

miercuri, 3 septembrie 2014
Cartea de astăzi se numește Flori pentru Algernon (Flowers for Algernon - în original), a fost scrisă de americanul Daniel Keyes (care a decedat în 15 Iunie anul acesta, la vârsta de 86 de ani) și publicată în anul 1966. Romanul a fost dezvoltat din nuvela cu același nume, pe care Keyes a scris-o în 1959. Ambele cărți s-au bucurat de succes, fiind multiplu premiate.

Daniel Keyes, autor de origine americană, s-a născut în anul 1927 în New York. Înainte de a cunoaște succesul cu cartea de față - premiată cu Nebula Award în anul în care a fost publicată - a activat în armata americană, iar mai apoi a colaborat cu diverse edituri și publicații.

Flori pentru Algernon a apărut în perioada de boom a science - fiction - ului, care s-a manifestat atât în cinematografie, cât și în literatură. Așadar, e un roman SF cu o puternică tentă umană.
Charlie Gordon, personajul principal, se bucură de o existență fericită. Are o locuință, un job bun și mulți prieteni. Apoi, acceptă să fie supus unui experiment științific de ”augmentare a inteligenței” sau, în termenii lui, să devină ”diștept”. Această operație a mai fost realizată în trecut, cu succes, pe șoarecele de laborator Algernon, care va fi, până la un punct, dovada vie a ceea ce urmează să devină Charlie la rândul său. Experimentul e o reușită, din punctul de vedere al oamenilor de știință, dar nu e neapărat benefic și pentru Charlie. Percepția lui asupra vieții sale și a vieții, în general, se schimbă radical. Are o serie de revelații care îi demonstrează că nimic din ceea ce crezuse nu e adevărat. Dintr-un om fericit, Charlie devine unul frământat de tot felul de gânduri și idei (geniale), care până la urmă îi amărăsc existența.

Cartea e scrisă sub forma rapoartelor de progres ale lui Charlie, prin care noi, cititorii, putem fi martori la progresul și regresul personajului principal. Zic asta pentru că structura cărții e una circulară, așadar finalul va coincide cu începutul. Aș asemăna subiectul cărții cu cel al alteia despre care am vorbit pe blog, Înainte să adorm. E aceeași zbatere a personajului principal de a-și da seama cine este cu adevărat, de unde vine și încotro se îndreaptă, aceeași zbatere de a-și identifica scopul și rolul în viața aceasta.

Titlul cărții capătă sens spre final, odată cu moartea șoaricului de laborator, care marchează anticipat finalul experimentului și pentru Charlie.

Cu siguranță e un roman inedit, care îți dă de gândit și te lasă cu următoarea întrebare: e mai bine să nu ai deloc sau să ai și să pierzi?

Cartea a apărut la editura youngart, parte a Grupului Editorial Art și au existat două adaptări cinematografice notabile, prima în 1968, și una mai recentă, din 2000, care din trailer pare să fie realizată într-o notă mult prea optimistă față de atmosfera care predomină în carte.





duminică, 31 august 2014

Music Lounge

duminică, 31 august 2014

duminică, 17 august 2014

Music Lounge

duminică, 17 august 2014
Trupa Clean Bandit (înființată în Marea Britanie în 2009) a scos un nou single după Rather Be. Se numește Come Over și e într-o notă diferită de hit - ul prin care au devenit cunoscuți. Diferit însemnând mai bun!


luni, 4 august 2014

Clientul apelat nu vă cunoaște

luni, 4 august 2014
Dacă în viitorul apropiat ajung să văd porci zburând sau unicorni zburdând pe pajiștile patriei, nu o să mă mir. De ce? Pentru că deja trăiesc în zona crepusculară. Acum vreo săptămână or so ședeam pe-o bancă-n parc când îmi sună telefonul. Număr necunoscut. Contrat obiceiului meu, răspund. La celălalt capăt al firului cineva, necunoscut mie, începe să turuie: ”Diana! O juma de oră, o oră cât mai ai de gând să stai...” Eu deja mă uitam în jur, să văd cine mă urmărește, de unde...Zic ”Dar cine e la telefon?” Foială, agitație, ”Auzi, numărul ce mi l-ai dat nu-i buuuun”. Și-nchide. Nu, n-am aflat cine m-a sunat, de ce m-a sunat, dar cu siguranță m-a nimerit și m-a cam băgat în sperieți. Îs sperioasă de fel, lăsați.
Și cum la mine tot timpul rezultă două variante câștigătoare, o dată primesc un sms, de la un număr necunoscut, of course: ”Ce mai faci? Tralala, bla bla”, zic ”Mă scuzați, dar pe cine căutați, că nu-s chiar în temă cu întrebările și răspunsurile”, ”Păi, nu esti tu Diana?”. Ce mai poți răspunde la așa o întrebare??? Zona crepusculară, vă zic.

 

duminică, 3 august 2014

Music Lounge

duminică, 3 august 2014
Cu ploile astea, răsar tot mai mulți artiști cântăcioși români. Theo Rose e doar unul din acei artiști, apărut, probabil, ca o reacție la succesul pe care l-a avut o altă tânără speranță de la noi, Nicole Cherry.
Eu nu-s chiar sigură de piesa asta și de ce vrea ea să ne transmită. Voi?

miercuri, 30 iulie 2014

Cartea de miercuri

miercuri, 30 iulie 2014
Cartea de azi se numește Mireasa hoțomană, este scrisă de Margaret Atwood și a fost publicată în anul 1993. Trebuie să recunosc că până la acest roman nu auzisem de autoare, dar nu e niciodată prea târziu. 

Margaret Eleanor Atwood e de origine canadiană și are o activitate literară prolifică, având în vedere că a publicat în jur de 20 de romane, la care se adaugă și alte lucrări: nuvele, povestiri, poezii, cărți pentru copii și altele. O asemenea activitate nu a trecut neobservată, autoarea bucurându-se de succes atât în rândul criticilor de specialitate, cât și în rândul cititorilor obișnuiți, fiindu-i acordate numeroase premii literare.

Mireasa hoțomană este povestea a trei femei mature și cât se poate de diferite: Tony, Roz și Charis, care, forțate de împrejurări, ajung să lege o prietenie foarte strânsă. Tony - pasionată de istorie, Roz - femeie de afaceri și sensibila Charis - fascinată de partea nevazută și de neînțeles a lucrurilor, încearcă să ducă vieți normale, după ce, în anii tinereții, existența le-a fost afectată de Zenia.

Zenia, studenta populară, care îi fascinează pe toți cu felul ei de-a fi, se conturează pagină cu pagină în personajul negativ al cărții. Ghidându-se după prinicipul „divide et impera„ Zenia intră în viața acestor femei tinere, influențabile și lipsite de putere, și se folosește de cele mai ingenioase șiretlicuri pentru a strica buna orânduire a lucrurilor și a le răpi, la figurat, dar și la propriu, cele mai importante persoane din viață - din moment ce vorbim de o mireasă, se subînțelege că ținta Zeniei sunt soții/iubiții celor trei femei.

Întâlnirea cu Zenia și experiențele similare prin care trec cele trei, le leagă și le fortifică prietenia, care le este pusă la încercare când, ani mai târziu, Zenia reapare în viețile lor. Spășită, cu milioane de scuze și motive bine ticluite, Zenia reușește, încă o dată, să se bage pe sub pielea celor trei, după ce acestea au izbutit, într-un final, să se pună pe picioare. Deși primul impuls e acela de a o ierta, cicatricele rănilor din trecut provocate de Zenia, le împing pe cele trei să adopte o altă atitudine când soarta le pune față în față cu cel mai mare dușman al lor.

În esență, subiectul cărții tratează eterna luptă dintre bine și rău, cu ramificații înspre lupta dintre fetele simple și divele, care reușesc întotdeauna să obțină ce vor. Deși are peste 600 de pagini, cartea se citește foarte rapid. Acțiunea e palpitantă, iar stilul în care e scrisă ajută să fie citită ușor. Un alt detaliu care mi-a plăcut e că la finalul cărții există câteva pagini dedicate mulțumirilor, unde autoarea menționează toate cărțile, poveștile, istorisirile care i-au servit drept inspirație, existând și precizări cu privire la pronunția numelor personajelor. Mi se pare drăguț faptul că autoarea ne oferă acces la micile detalii care au stat la baza romanului ei.

Nu pot să zic că e una din cărțile mele favorite sau că reprezintă o operă importantă în literatura universală, dar e o lectură plăcută, thrilling și cu o clasă peste deja celebrele romane din genul chic - lite.

Cartea a apărut la Editura Leda - Grupul Editorial Corint și a existat cel puțin o adaptare pentru micul ecran, din al cărei trailer mi-am dat seama că nu a fost respectată mai deloc litera cărții.



duminică, 20 iulie 2014

Music Lounge

duminică, 20 iulie 2014

miercuri, 16 iulie 2014

Cartea de miercuri

miercuri, 16 iulie 2014
În ultima vreme m-am transformat într-un șoarece de bibliotecă. Am intrat în posesia unor cărți și mi-am dat seama că cititul e o alternativă mult mai sănătoasă la a computeri toată ziua. Asta plus faptul că PC-ul nu a mai funcționat la capacitate optimă, așa că am (re)început să citesc semi-intensiv. Și după cum n-are rost să-ți faci poze dacă nu le pui pe Facebook, la fel n-are rost să citești dacă nu și scrii despre pe blog. Poate c-o să fac un obicei din asta, din a vă spune și vouă ce cărți am mai citit. Acum, să n-aveți pretenția la niște analize stilistice de mare clasă pentru că nu sunt Ioan T. Morar, dar pot să vă spun dacă o carte mi-a plăcut sau nu.

Cartea pe care am citit-o recent se numește Înainte să adorm (Before I go to sleep - în original) e scrisă de britanicul S. J. Watson și a fost publicată în 2011. Cartea reprezintă debutul literar al domnului Watson, s-a vândut în 42 de țări și a devenit rapid un bestseller, fiind transpusă și pe marele ecran de către Ridley Scott, cu Nicole Kidman, Colin Firth și Mark Strong ca parte a distribuției.

Înainte să adorm e povestea lui Christine Lucas, o femeie de vârstă mijlocie care încearcă să-și dea seama ce se întâmplă cu viața ei, asta pentru că e amnezică și nu poate stoca nicio informație mai mult de 24 de ore. Dacă vi se pare cunoscut subiectul, ar putea fi din cauza filmului ăstuia, dar trebuie să știți că nu în aceeași notă e scrisă cartea, mai ales când la baza ei stau niște cazuri reale, după cum declară autorul însuși.

Christine se trezește dezorientată în fiecare dimineață, nu recunoaște nimic din jurul ei, nici casa, nici soțul, nici măcar pe sine, deoarece are impresia că e de abia la începutul vieții. Lucrurile încep să capete sens pe parcursul zilei, când soțul ei, Ben, îi povestește cine e și cum a ajuns în această situație. Un accident. Lucrurile se schimbă însă în momentul în care un doctor specialist intră în legătură cu Christine și îi sugerează să-și noteze toate informațiile pe care le află. Astfel că începe să se contureze o altă variantă a vieții ei, cu mult diferită de cea pe care i-o relatează Ben în fiecare dimineață. Confuzia și neîncredere ei în cei din jur sporește tot mai mult cu fiecare nouă amintire care răzbește din subconștientul ei.

E o lectură captivantă, o scriitură bine structurată și consecventă, în ciuda flashbackurilor care întrerup frecvent firul prezent al povestirii. Te atrage în mrejele ei și nu mai reușești să vezi imaginea în ansamblu, trăiești și tu de la o pagină la alta, la fel ca și Christine, până când se face lumină și îți spui : Nu pot să cred că EL e vinovatul. Și ai dreptate, nu poți să crezi, pentru că nu e el.

Finalul e puțin dezamăgitor, trebuie să vă avertizez, deși se ivește un licăr de speranță, sfârșitul e în coadă de pește.

Cartea a apărut la Editura 3, face parte din colecția Fiction Connection și e cel mai vândut debut britanic, după seria Harry Potter a lui J.K. Rowling.

Săptămâna viitoare (poate) scriu despre Mireasa hoțomană, de Margaret Atwood.








marți, 15 iulie 2014

Sezon ploios

marți, 15 iulie 2014
Vreau să vă supun atenției o situație, ca să înțeleg dacă doar eu am o problemă sau dacă lucrurile chiar nu ar trebui să se întâmple așa.
Datele problemei sunt următoarele: baie de fete, la comun, chiuvete aliniate, apă. Și vin fetele, se proțăpesc hotărât, în linie dreaptă, dinaintea chiuvetelor, se spală repejor-repejor pe mâini - că deh, e scurtă pauza - și pe urmă încep să-și zvânte mâinile prin fluturarea și scuturarea lor, cât mai laaarg, în toate părțile, de ajung să stropească și oglinda și, implicit, pe oricine are ghinionul să se afle în raza lor de acțiune. E ca și cum te-ai plimba visător pe-o pajiște, contemplând la nemurirea sufletului, și dintr-odată pornesc stropitorile alea menite să țină iarba verde și proaspătă, și-ți strică toată scena de poveste. Sau ca și cum un cățăl care tocmai a făcut baie, se scutură de apa în exces fix în povestea ta. Un sfat, atât doar, mai ușurel, tu, fete!!!
Și o altă chestie care se întâmplă în băile fetelor, - da, dau tot din casă, sunt nașpa, știu - vorbitul la telefon în timp ce ești închisă în cabina aia în care intră o singură persoană. Adică, nu poți să suni înainte de să intri sau după ce ai ieșit, te-ai spălat pe mâini și ți le-ai scuturat în fața altcuiva? Nu poți găsi alt moment decât ăla? Classy.



duminică, 13 iulie 2014

Music Lounge

duminică, 13 iulie 2014
Artistul săptămânii e Ed Sheeran, pe care cei mai mulți îl știm drept autor al piesei I See Fire, care a făcut parte de pe coloana sonoră a filmului The Hobbit: The Desolation of Smaug, deși, în urma cercetării făcute pentru articol, mi-am dat seama că l-am mai ascultat și în trecut pe Ed Sheeran, cu piesa lui de debut The A Team, doar că pe vremea aceea nu era atât de cunoscut. Artistul s-a născut în Marea Britanie, în 1991. În 2011 și-a lansat albumul de debut, +, care i-a adus premii importante, printre care 2x Brit Awards pentru Best British Male și British Breakthrough. În 2012, a cunoscut succesul și în SUA, după colaborarea cu Taylor Swift, alături de care a pornit și într-un turneu prin America de Nord. În 2013, single-ul său de debut, The A Team, a fost nominalizat la categoria cântecul anului în cadrul Premiilor Grammy. În 2014, Ed Sheeran a lansat cel de-al doilea album, x (adică semnul înmulțirii). Piesa pe care v-o propun astăzi este inclusă pe album x și se numește Don't.

 

duminică, 15 iunie 2014

Music Lounge

duminică, 15 iunie 2014
Cred că mai toți cunoașteți melodia asta. Cu Sam Smith, ăla pe care, judecând după voce, îl credeam afro-american, sau cum s-o fi scriind asta politically correct. Ei bine, nu! Sam Smith e ăsta!

duminică, 25 mai 2014

Music Lounge

duminică, 25 mai 2014
Cum postarea de mai devreme a fost scrisă într-o notă tristă și deprimantă, propun să trecem într-o altă notă, o notă muzicală de data asta.
De câteva săptămâni încoace, la radio se aude o melodie care mi-a atras atenția. Se numește Wildest Moments, e cântată de Jessie Ware, artistă de origine britanică, și a fost lansată în 2012, chiar dacă la noi de abia acum se face auzită.


M.I.A.

Astăzi, 25.05, este Ziua Internațională a Copiilor Dispăruți și cred că e o zi potrivită în care să scriu despre niște articole și documentare apărute pe tema asta pe care le-am văzut recent.
Primul dintre documentare, realizat de un jurnalist britanic, a fost intens ”share-uit” pe Facebook, dar nu l-am băgat în seamă până când nu am dat de varianta foto pe un site, de unde am ajuns și la varianta video. În mare, reportajul arată viața persoanelor care trăiesc în canalele din București. Cu electricitate, radio și TV, muzică și, bineînțeles, droguri, toate atent coordonate de un anume Bruzli, care se crede tata lor, al acestor amărâți, că n-aș putea să le zic chiar nefericiți la cât aurolac inhalează. Acest individ, care se autointitulează Regele Canalelor - sau ceva pe-acolo, s-a prins că sunt alții mai slabi de duh decât el și profită de acest fapt ca să-și exercite bruma de putere pe care a căpătat-o. În esență, un traficant de droguri, care am văzut că e foarte apreciat pentru acțiunile lui filantropice față de oamenii străzii, pentru grija pe care le-o poartă. Da, așa e, am ajuns să ridicăm în slăvi un ”suflet nobil” de tipul ăsta.
Prin comentariile făcute de utilizatorii siteului respectiv am ajuns la un alt documentar, apărut în 2001, care observă viața copiilor străzii. Se numește Children Underground și n-am să dau niciun link, pentru că imaginile sunt tulburătoare și supărătoare. Puteți găsi reportajul pe youtube.
Ce m-a șocat pe mine la acest documentar, pe lângă imaginile alea cu copii tumefiați de droguri și bătaie, pe lângă imaginile alea cu trecătorii care n-aveau nicio tresărire când lângă ei un copil era bătut crunt sau un altul se automutila, pe lângă faptul că autoritățile nu luau nicio măsură, pe lângă faptul că nimeni nu se implica la niciun nivel, cel mai mult m-a șocat indiferența părinților acestor copii. Adică, îți dispare copilul de acasă, indiferent din ce motiv  - că l-ai certat, l-ai bătut, etc. - și tu, ca părinte ce te declari nedenaturat, nu depui nici cel mai mic efort să îl găsești. Înțeleg că n-ai resurse de niciun fel, dar apelează la autorități, la vecini, la cineva, nu cred că n-ar ajuta nimeni un părinte disperat să-și găsească copilul. Dar când nu ești disperat, ci pur și simplu nu-ți pasă...
Lucrurile merg și mai departe de atât, când, într-un final, alte persoane îți culeg copilul de pe străzi, de prin canale, de prin gări aflate la sute de km distanță și ți-l aduc acasă, tu, ca părinte, nu depui niciun efort să-l păstrezi lângă tine și spui cu nonșalanță că nu îl poți forța să rămână acasă, că l-ai legat cu lanțul de calorifer, dar că a fugit chiar și așa, deci clar nu mai ai cum să-l obligi să stea acasă. Serios? Cât de distrus poți să fii ca om și ca părinte că să zici asemenea lucruri și să îți vezi mai departe de viață când copilul tău trăiește în pericol, pe străzi.
Cred că înainte de să fie adunați copiii de pe străzi, ar trebui luate niște măsuri la nivelul familiilor ăstora distruse de alcool și de prostie. Ar fi salvate multe vieți.




sâmbătă, 19 aprilie 2014

Paste fericit!

sâmbătă, 19 aprilie 2014
Hello! Blogger imi semnaleaza ca nu am mai postat nimic din ianuarie. Dragut! Ei bine, ce moment mai bun de-a reveni c-o scriere decat cel al sarbatorilor "fieca"? Asadar, fie ca aceasta sarbatoare...nu, glumesc :)). Aici pastram lucrurile cat se poate de simple (dupa cum ziceam si in prima mea postare ever), asa ca o sa va urez un Paste fericit si va pun si-o poza sugestiva.

He's so fluffy I'm gonna die!

duminică, 5 ianuarie 2014

Music Lounge: Recapitulare

duminică, 5 ianuarie 2014
Brace yourselves! Scriu din nou :)). Aşa, acum că avertismentul a fost lansat, să-ncepem...

Dupe cum sugerează şi titlul şi dupe cum v-am obişnuit în fiecare an (cred), în rubrica asta Music Lounge voi încerca să fac o recapitulare a tot ceea ce am ascultat pe parcursul lui 2013. Cu bune şi rele.

Artiştii noştri au continuat să meargă pe calea pe care au apucat-o în 2012, adică muzică românească, mai mult după versuri, că beaturile tot 'din afară' au fost importate. Totuşi, putem observa că trendul a evoluat puţin şi am avut parte de multe duete (sau să le zic featuring-uri?) de genul hip hopper + cântăreaţă cu tril de mierlă, adică Puya s-a asociat cu Antonia, Corina cu Pacha Man (şi alţii), Grasu a făcut featuring cu Ami, What's Up a colaborat cu toată suflarea feminină din industrie, Alex Velea a cântat şi el cu Pacha Man şi tot aşa.


Anul trecut am apreciat că acest trend, al muzicii româneşti în limba română, a mai aruncat un pic de lumină asupra unor artişti talentaţi, dar nedifuzaţi. Cu toate astea, artiştii respectivi nu au avut prea multă activitate în 2013. Poate cu excepţia Andrei, care a nimerit-o cu piesa Inevitabil va fi bine...e..ee...eee şi a Elenei Gheorghe (Ecou).
În ceea ce priveşte newcomerii, trebuie să remarcăm debutul lui Nicole Cherry, care a fost lăudată până peste poate (şi asta pe bună dreptate), dar care, din păcate, nu a reuşit să confirme, Memories rămânând singurul ei hit până în prezent.
Premiul pentru cea mai enervantă piesă a anului 2013 merge inevitabil către Vama şi al lor Perfeeect...(fără tine). Piesa a reprezentat un chin (pentru mine) atât la nivelul versurilor, cât şi al liniei melodice. Ceea ce dovedeşte că habar n-am de muzică, din moment ce piesa a avut foarte mare succes în rândul ascultătorilor de toate felurile şi genurile. Trebuie să recunosc, cu ruşine în suflet, că noua piesă a celor de la Vama (în colaborare cu Guess Who) nu-mi displace în totalitate. Damn you, Chirilă :))!

Piesa mea preferată din an nu vine de la niciun artist român, sau cel puţin în momentul în care scriu nu-mi aduc aminte ca vreo melodie românească să mă fi marcat. În schimb, îmi aduc aminte de Watch out for this a celor de la Major Lazer. Piesa anului, am zis! Dacă anul trecut remarcam invazia de melodii dansante sud-americane, anul ăsta lucrurile s-au mai domolit până la apariţia lui J Balvin, care a distrus tot cu Tranquila. Şi ca şi cum un hit de genul ăsta n-ar fi fost de-ajuns, a mai dat lovitura şi cu Yo te lo dije.
Doomiitreişpe a fost anul în care am bifat revenirea lui Justin Timberlake şi în care toată lumea a descoperit-o pe Emeli Sande şi, în consecinţă a fost intens difuzată la radiouri. Totuşi, pentru mine, revelaţia anului a fost James Arthur, câştigător X-Factor dimpreună cu Macklemore.

 
 
Design by Pocket