Copii de carto(o)n

Drajii mei, am revenit. Da, ştiu, nici nu v-aţi dat seama, dar asta doar pentru că am vrut eu să se întâmple aşa. Oricum, despre  dispariţia mea, in lumea celor nedrepţi, deocamdată, am să vorbesc altădată sau niciodată.
Totuşi, ce vreau să zic io în articolu' ăsta e că Google ne reaminteşte azi că familia Flintstone aniversează 50 de ani de existenţă. Ceea ce nu poate însemna decât un prilej de bucurie pentru toţi iubitorii de desene animate. Aşa că, vă rog să marcăm acest moment printr-un ceremonios, Yabba dabba doo!!
Acestă bucurie îmi este umbrită însă de trista amintire a celorlalte desene la care am renunţat să mă mai uit de când au început să fie dublate şi de când au scos Fox Kidzu'. Blestemaţi să fiţi! Zău că îmi e dor să văd un Dexter sau The Powerpuff Girls sau Copchii de la 402.

Music Lounge

Dacă tot am pomenit de filmul Step Up 3D într-un articol anterior, propun să ascultăm o piesă draguţă de pe OST-ul filmului, OST care sună foarte bine. Laza Morgan - This Girl.

Să mergem, zic

În săptămâna ce tocmai a trecut am luat parte la o nouă escapadă. De data asta pe plaiurile Timişoarei. Bine, întâlnirile astea cu scopul de a vizita noi locuri sunt, de fapt, pretexte pentru a mânca nişte clătite home-made. La fel s-a întâmplat şi acum, am făcut un teanc serios de clătite cu preţul unei linguri de lemn rupte şi al unei farfurii sparte.
Timişoara e un oraş fain. Are o grăma' de parcuri şi părculeţe, toate întinse, ca suprafaţă, şi verzi ca un măr necopt. Plus multe pieţe, aşa cochete, burgheze, unde poţi să şezi cu o îngheţată în mână şi o eşarfă la gât şi să te simţi boem. E un loc bun de plimbare şi binoclare şi hlizire pentru poze.
Cu ocazia asta, am avut parte de două premiere. Prima, a fost c-am văzut un film 3D, pentru cea dintâi dată în viaţa mea. Am văzut Step Up 3D şi am fost încercată de o serie de reacţii demne pentru cineva venit de pe sate. Filmul e mishteaux, poate nu cel mai spectaculos ca efecte care să fie redate-n 3D, dar e de văzut. Aaa, mai tre să spun că după vreo 10 minute de la începerea filmului eu mi-am pierdut paiul, aşa că am stat pe sec fără să pot bea măcar o gură de suc.
A doua premieră a fost c-am pierdut trenul. În cel mai tembel mod cu putinţă. Am plecat din timp la gară, am ajuns pe peronul bun cu mult timp înainte de ora de plecare că să lăsăm trenul să ne plece de sub ochi. Pentru că, nu-i aşa, cu toate că linia era bună, destinaţia şi ora la fel, nouă nu ni s-a părut că trenul arată a personal aşa că nu ne-am urcat în el. Important e că într-un final am prins un tren spre casă, după un milion de îndoieli de genul "Oare o fi ăsta trenul bun?". Ce să-i faci, copii de la oraş.
P.S Când voi face rost de cele 500+ poze care atestă existenţa călătoriei voi updata articolul.

Music Lounge

Pentru duminica asta m-am gândit la piesa Christinei Aguilera, You Lost Me, dar pentru că Roxx mi-a luat-o înainte am găsit altceva. E vorba de singleul de debut al lui Willow Smith. După cum îi spune şi numele e fiica actorului Will Smith. Şi pentru că fratele ei, Jaden, a avut mai mult succes în cinematografie decât ea, ca să nu existe supărări au lansat-o în muzică. Cu asta. Enjoy!

Definitely maybe

Vă foarte mulţumesc pentru interesul acordat micii mele dileme în ceea ce priveşte viitoarea mea tunsoare. Au fost şi comentarii pro şi contra. Dar, concluzionând aţi lăsat decizia la latitudinea mea. Ceea ce e foarte bine, pentru că eu nu m-am hotărât încă :)). Sper, totuşi, ca iluminarea să vină curând şi să mă decid odată pentru următoarele 2-3 luni, când mă tund iar.

Music Lounge

Prima dată când am auzit piesa asta am crezut că este cântată de vreo artistă de culoare. Dar, surprizăăă, ea e cântată de Sia, o artistă pe care am ocolit-o pentru că mi se părea că nu e pe gustul meu. Ca să vezi, m-am înşelat :)).
Melodia a apărut în aprilie anul ăsta şi e al doilea single de pe albumul We Are Born, lansat pe 18 iunie 2010, deşi în clipul ăsta e trecută data de 7. Asta aşa, ca date tehnice.

Părerizaţi

Vin în întâmpinarea voastră cu un exerciţiu de imaginaţie şi de sinceritate. Am să afişez mai jos, 2 sau 3 poze, încă nu m-am hotărât. Voi trebuie, acum sigur, nu trebuie, dar ar fi bine să vă uitaţi cu atenţie la ele, dacă aveţi un minim simţ de conservare. Aşa, şi-n timp ce le priviţi trebuie să aveţi în vedere următoarele: n-am parte de aceeaşi formă a feţei, de aceeaşi linie a maxilarului, de acelaşi hair-stylist. Plus, nu acord mai multe de 5 minute aranjării podoabei capilare şi nici nu sunt blondă. Aşadar, luând toate acestea în considerare, vă întreb, să mă tund sau să nu mă tund aşa?

Şi ca lucrurile să fie şi mai interesante am pus şi un poll în partea dreaptă.

PS: Sfinte Sisoe, care eşti tu sfânt! Numai pe mine mă disperă uploadatu' şi aranjatu' de poze?

Music Lounge

Pentru azi am ales o piesă care să combată vremea mohorâtă de afară, care deja a început să se îndrepte :)). Nick Kamarera ficiăring Mike Diamondz, Thailanda.

S-au întâmplat şi astea

După ani-lumină de absenţă, sper că asta înseamnă mult, revin cu două povestiri din scurta, dar cuprinzătoarea mea biografie.
Prima, mă are pe mine ca personaj principal, pe la minunata vârstă de 5 ani or so, când evident, n-aveam blog. Cum eram eu aşa copchil inochente riscă al meu tată să mă scoată în public şi, mai ales, să mă transporte din punctul A în punctul B, cu un mijloc in comun, aka tramvai. Atunci, ca şi acum de altfel, eram cam gură-spartă. Opinam cu volumul la maximum, fără să mă jenez de oamenii din jur. Totuşi, acum fac asta mai puţin, c-o fi bine, c-o fi rău...Anyways, la un moment dat observ un om foooarte înalt, care era la o distanţă relativ mică faţă de noi. Şi ca să vedeţi că de mică aveam o minte de ucigaş în serie am exclamat fără ezitare, mă citez "Taaaatiii, tu-ţi dai seama ce sicriu mare o să-i trebuiască?". Am pus săracu om pe gânduri. Pragmatică de mică, ce să mai.
A doua, povestire adică, s-a-ntâmplat acu' vreo lună. Eram dimpreună cu prietenele mele şi pentru că ne simţeam vanitoase şi mult prea dive am zis să ne mai tăiem din entuziasm şi să ne cântărim. Cum credeţi că m-am cântărit eu? Cu mâncarea-n mână, evident :)).

PS: Că tot am pomenit de cutii de băgat la 2 metri sub pământ, ţin să le urez minunaţilor mei vecini, care bat în pereţi de 2 zile încoace încontinuu, un călduros "Bate-v-aţi cuie-n copârşeu, băăă!". Mulţumesc.
PS nambăr 2: Cum vă spuneam, durerea-n gât a revenit. Dar, mă tratez.