Atât!

Uneori mai vine câte-o poftă culinară pe mine. Sunt și eu om. Ce să fac?

Odată, una din aceste pofte s-a tradus în langoș cu mujdei. De usturoi. Și pentru că nu poți să te dedai la asemenea destrăbălari solo, am corupt și o altă persoană.
Așa că ne-am pus frumos la coadă și-am cerut ce ne-a poftit inima și stomacul. Dar pentru că nu ne-am putut întrerupe conversația pe timpul pregătirii langoșilor, ni s-a tot pus și ni s-a tot pus mujdei pe ei. Până am sesizat noi era deja prea târziu, însă cum și pofta era pe măsura, le-am mâncat pe nerăsuflate.

Toate bune și frumoase, burțile mulțumite, doar că următoarea destinație era o sală de curs. Sală mică, oameni mulți, condiții ideale. Cum am ajuns destul de devreme, ne-am lăsat lucrurile în sală și am ieșit să ne mai plimbăm.

Când ne întoarcem, dezastru!!! Geamurile deschise, colegii în pragul nebuniei. Le mirosea a mâncare, a usturoi mai exact, și nu reușeau să identifice sursa. Nu mai are rost să spun că în secunda doi am vrut să mă fac dispărută, dar noi nuuu, nimic nu am simțit. Vorba aia: nici usturoi nu am mâncat, nici gura nu ne mirosea.

Spre norocul meu, am avut o eșarfă în jurul gâtului și am reușit să mai rețin răul din mine, care se zbătea să iasă cu fiecare cuvânt rostit.

Ghici cine nu a mai poftit la langoș cu mujdei de-atunci? Exact.