Cum eram în criză de timp și nu puteam să mă deplasez pe distanțe prea mari, am intrat pe Internet și am găsit chiar pe strada mea un cabinet de psihologie, care oferea și serviciul acesta de testare psiho în vederea angajării.
Mă duc hotărâtă într-acolo, dau o tură prin zona în care figura pe Internet, mai dau una. Nimic! La un moment dat, îmi sare în ochi o plăcuță care indica prezența cabinetului într-o scară de bloc. Sun la interfon și sun și sun și... dintr-odată îmi răspunde o voce guturală, trezită parcă dintr-un somn de-o mie de ani. Îmi fac curaj să spun motivul pentru care am îndrăznit să sun și sunt lăsată să intru. Urc un etaj, urc două, deja curajul de mi-l făcusem se scurgea încet-încet din inima mea.
De abia la ultimul etaj am găsit apartamentul unde se ascundea mult-căutatul cabinet. Sun la ușă. Se deschide și țâșnește un cocker spaniel turbat de-a dreptul, înnebunit, care sare la mine cu colții dezveliți. Stăpânul, un bătrânel speriat, nu reușea nicicum să îl apuce ca să îl poată băga înapoi în casă. Printre lătrături și colți amenințători am reușit să îngaim un ”Stăpâniți-vă, domnule, câinele!” ca apoi să întreb detalii despre cabinet :)). Da! Dacă m-am dus acolo cu un scop, nici măcar un câine înnebunit, neieșit în lume de când se născuse - probabil, nu m-a putut ține din a afla ceea ce voiam să știu. Bietul om mi-a zis că soția lui se ocupă de psihologie, dar că nu e acasă și să revin mai spre finalul zilei.
Am mulțumit frumos în timp ce prindeam viteză pe scări în jos. Și nu, nu am mai revenit. Am considerat că am trecut proba stresului - cea cu câinele.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu