Aşa şi aşa

De când n-am mai scris. Sper să mai ţin minte cum se face! Motivul e că am atâtea chestii despre care aş vrea să scriu, că până la urmă nu mai scriu despre niciuna.
Oricum ar fi, astăzi vreau să zic vreo două despre oamenii ăia care nu se pot abţine să nu se holbeze. Ştiţi genul ăla de tembeli, care atunci când intră cineva într-o sală, se întorc înspre uşă şi se uită insistent şi muuult timp. Cred că e din cauză că au conexiuni proaste şi le ia ceva până înţeleg ce văd şi ce se întâmplă.
Bineînţeles că am şi un caz concret întru exemplificare. Acum câteva zile, luni cred că, aveam un curs de istorie a doctrinelor cu un profesor mai old school aşa, a cărui experienţă cred că se rezumă la a preda elevilor de clasa a 5-a sau celor de la şcolile speciale. De ce zic asta? Pentru că pune întrebări de genul "Ştie cineva capitala cărei ţări este Parisul?"
Şi una dintre întrebările din seria asta m-a nimerit pe mine. Bine, şi asta e o treabă interesantă, pentru că nu ştiu cum se face că dintr-o listă de 20 de nume, al meu le face cu ochiul tot timpul ( e ca faza cu numărul 5). Formulează, aşadar domn' prof. întrebarea dimpreună cu numele meu ("Cine îmi poate spune ce înseamnă cuvântul ostil?" Nimeni, serios, nici n-am mai auzit cuvântul.). Ok, şi în timpul scurs între momentul întrebării şi momentul răspunsului meu şi puţin după am văzut vreo 10 priviri bovine îndreptate înspre mine. Priviri confuze, care nu ştiau dacă să admire sau să râdă ( în caz că eu n-aş fi ştiut şi proful ar fi făcut mişto, of course, pentru că ei nu şi-ar fi dat seama singuri). Serios, copii, controlaţi-vă, vedeţi-vă de treabă, folosiţi-vă urechile, dar nu vă mai holbaţi în aşa fel încât să cred că mai aveţi puţin şi vă curge saliva din gură de proşti ce sunteţi.

În altă ordine de idei, azi am făcut un lucru de care sunt mândră. Am fost în stare să refuz în mod tranşant pe cineva. Muhahaha. Şi asta pentru că m-am săturat de tupeiştii care îţi trimit un mesaj de genul "Adu-mi şi mie cele enşpe mii de cursuri pe care le-ai scris până acum, că am rămas în urmă sau nu m-am sinchisit să vin la ore!". Şi am zis NU, frate. Cred că a fost o lovitură, pentru că eu de obicei am o atitudine dăunătoare de genul " Vai, dar sigur că ţi le aduc şi iartă-mă că nu am făcut eforturi înmiite să ajungă la tine mai repede." O singură greşeală, am refuzat pe banii mei, dar am să lucrez şi la aspectul ăsta.