Cartea de miercuri

Cartea despre care vă scriu astăzi se află în strânsă legătură cu cea despre care am povestit săptămâna trecută, Să ucizi o pasăre cântătoare. Nu doar că e scrisă de aceeași autoare - Harper Lee, dar Du-te și pune un străjer (Go Set a Watchman - în original) este de fapt lutul din care-a fost modelat romanul de debut al scriitoarei americane.
Romanul a fost publicat pe 14 iulie 2015 și deși inițial a fost considerat o continuare pentru Să ucizi o pasăre cântătoare, s-a dovedit a fi prima schiță a aceluiași roman, care a fost semnificativ modificat până a se ajunge la varianta lui finală. Asta se poate deduce și din faptul că în acest roman se regăsesc multe pasaje care au ajuns în Să ucizi o pasăre cântătoare. Oficial, vorbesc mai mult despre alt roman decât cel pe care ar trebui să pună accent această postare.
Du-te și pune un străjer are acțiunea plasată în același Maycomb, dar douăzeci de ani mai târziu. Jean Louise ”Scout” Finch se întoarce în orășelul natal, acolo unde o așteaptă un tată ajuns de bătrâneți, mult iubită mătușa, Alexandra și un bun prieten din copilărie, Hank. Soarta fratelui ei, Jem, fiind prea devreme curmată.
Obișnuită cu traiul din New York lui Scout îi este greu să trăiască după normele sociale ale Maycomb-ului. Dar încet-încet începe să cocheteze cu ideea de-a se reîntoarce definitiv acasă, mai ales că tatăl ei pare a avea mare nevoie de ajutorul ei.
Totul se spulberă în momentul în care descoperă că atât tatăl ei, reputatul avocat Atticus Finch, pe care-l așezase pe-un piedestal încă de când era copilă, cât și Hank susțin niște oameni și niște idei care contravin idealurilor după care alege să se ghideze ea în viață. Pe scurt, descoperă că doi dintre cei mai apropiați oameni susțin principiul ”separați, dar egali” când vine vorba de populația afro-americană din oraș.
Și cum în ultima vreme îmi place să identific tâlcul titlului unei cărți, în acest punct ni se explică printr-o replică a lui Scout, care zice că a fost atât de oarbă în ceea ce-i privește pe cei dragi, încât ar fi avut nevoie de-un străjer care să-i arate calea și poate nici chiar așa nu ar fi văzut-o.
Atmosfera acestui roman e mult mai alertă și mai tensionată decât în cel de debut și aș zice că editorii au fost inspirați să-i ceară lui Harper Lee revizuirea variantei inițiale a romanului.
Cartea a apărut la editura Polirom și deocamdată nu se cunosc detalii privind o eventuală adaptare cinematografică.

Foto

Cartea de miercuri

Am citit a doua oară cartea despre care am să vă scriu azi. Cred că prima dată am citit-o la o vârstă nepotrivită. Acum, după câțiva ani, am înțeles totul altfel, fiindcă m-am familiarizat mai bine cu una din temele abordate în cuprinsul cărții și-a căpătat un sens nou.

Să ucizi o păsare cântătoare (To Kill a Mocking Bird - în orginal) a fost până nu de mult singurul roman - în 2015 a apărut cel de-al doilea roman al ei, Du-te și pune un străjer - publicat de autoarea americană Harper Lee, în anul 1960. La scurt timp după lansare (1961), autoarea a fost distinsă cu un premiu Pulitzer și a căpătat recunoaștere internațională pentru această scriitură.

Acțiunea romanului este plasată în Maycombul - oraș din sudul Americii de Nord - anilor 1930 și este povestită de unul din personajele - copii, ajuns la maturitate. 

Jeremy ”Jem” și Jean Louise ”Scout” Finch își trăiesc viața în tihnă alături de tatăl lor, Atticus Finch - avocat și de Calpurnia, negresa slujnică în casă, dar parte din familie. Zilele li-s lungi, timpul se scurge cu încetinitorul - ce n-aș da pentru așa lux! - așa că cei doi copilandrii trebuie să își găsească încontinuu alte și alte distracții. Una dintre acestea e să dea târcoale unei case din vecini, care e învăluită în mare mister și groază. Imaginația lor nu cunoaște limite atunci când vine vorba de-a presupune ce anume se întâmplă în spatele ușilor închise ale casei Radley.

Distracția celor doi este umbrită de activitatea juridică a tatălui lor, care primește să apere un negru din oraș acuzat de fapte reprobabile comise asupra unei fetișcane albe. Copiii se implică atât cât știu și cât pot în acest proces care va avea un final previzibil.

Să ucizi o pasăre cântătoare este un roman complex, un roman al devenirii celor doi copii Finch, care învață că oamenii sunt concepuți diferit și că nu toți pot fi împărțiți în buni și răi, iar dreptatea nu e întotdeauna de partea celor care ar merita-o. E un roman al prieteniei, al toleranței, al descoperirii, a cărui esență stă chiar în titlu, explicat la un moment dat: e păcat să ucizi o pasăre cântătoare, incapabilă de rău și distrugeri, lasată pe pământ doar spre încântarea noastră.

Una din acele cărți care se citește pe nerăsuflate.

Romanul a apărut la editura Polirom și a fost ecranizat în anul 1962 cu actorul Gregory Peck în rolul avocatului Atticus Finch.

Foto

Cartea de miercuri

Cartea de astăzi se numește Camera morții (The Chamber - în original). A fost publicată în 1994, fiind al cincelea roman al autorului american John Grisham.

John Grisham, politician, avocat și autor de origine americană, și-a făcut un nume din publicarea romanelor cu temă avocățească. Operele sale s-au bucurat de foarte mare succes, multe dintre ele fiind transpuse și pe peliculă, precum The Pelican Brief, A Time to Kill sau The Firm. Nici Camera morții nu se abate de la rețeta thrillerului avocățeasc (legal thriller).

Acțiunea începe în Mississippi-ul anului 1967, atunci când orășelul Greenville este zguduit de explozia unei bombe plasate în biroul avocatului Marvin Kramer. Explozia îl schilodește pe Marvin Kramer - care decide, într-un final, să își ia viața - și îi ucide pe gemenii săi, în vârsta de 5 ani.
Făptașul este arestat chiar la fața locului și trimis în judecată.

Așa ajungem să facem cunoștință cu personajul principal al romanului, Sam Cayhall, membru al Ku Klux Klanului, din tată în fiu, care are toleranță zero pentru orice/oricine nu se califică drept un alb veritabil. Și asta nu neapărat pentru că ar avea convingeri puternice, ci pentru că asta e mentalitatea care i-a fost lăsată moștenire.
Se judecă procesul o dată, se judecă de două ori. Sam Cayhall scapă nepedepsit din cauza erorilor judiciare. Între timp, viața lui Sam se duce de râpă, familia se îndepărtează de el și se dovedește că a treia oară nu e cu noroc pentru toată lumea. După 20 ani de la cel de-al doilea proces, un funcționăraș ultrazelos, care se bazează pe declarația unui martor cheie, insistă ca procesul să fie reluat, iar Sam să fie rejudecat. De data aceasta, verdictul nu-i va mai fi favorabil lui Sam, care e condamnat la moarte, prin gazare.

După 9 ani de așteptare, când moartea se apropie de celula lui Sam, iar acesta e gata să o întâlnească, intră pe fir un tânăr avocat, colaborator al firmei de ale cărei servicii Sam se descotorosise cu greu.
Eforturile lui Sam de-a scăpa de tânărul avocat, Adam Hall, se dovedesc zadarnice, pentru că Hall este bine pregătit și hotărât să lupte până în pânzele albe pentru cauza lui Sam Cayhall, aceea de a-l scăpa de soarta cruntă care-l așteaptă.

Din acest moment începe o cursă contracronometru, care scoate la suprafață bune și rele, lucruri uitate sau tăinuite, sentimente contradictorii.

Trebuie să recunosc că, din tot ce am citit până acum, acesta e cel mai slab roman scris de John Grisham. Întâmplările se derulează lent spre foarte lent - în dulcele stil Sudist, iar direcțiile și modul în care autorul alege să le dezvolte sunt neinspirate și deloc thrilling.

Scriitura recuperează pe ultima sută de metri, când într-adevăr simți fiori pe șira spinării numărând împreună cu personajele ultimele minute rămase până la punerea în aplicare a pedepsei. Toată atmosfera creată te determină să crezi, până la final, într-o evadare spectaculoasă, într-o grațiere de ultima clipă, într-o mărturie revelatoare, care să schimbe cu totul datele problemei. Dar, nu. Minutele trec și Sam își împlinește soarta, fără drept de apel.

Probabil că acest roman s-a vrut o palmă peste obrazul statelor americane care încă mai practică pedeapsa cu moartea și de aceea autorul a ales să desfășoare un fir al narațiunii banal, care se termină brusc și nefericit.
Cu siguranță un roman care m-a dezamăgit, dar vin vremuri mai bune, cum ar fi o vreme ca să ucizi...

Cartea a apărut la editura rao și a existat o adaptare cinematografică (1996) cu Gene Hackman și Chris O'Donnell în rolurile principale.

Foto

Cartea de miercuri

Cartea de astăzi a fost tradusă la noi cu titlul Suflete pereche (Where rainbows end - în original). Publicată în 2004, cartea reprezintă al doilea roman al autoarei Cecelia Ahern, care a debutat cu bestseller - ul P.S. I love you (adaptat cinematografic în filmul cu același nume din 2007 cu Hillary Swank și Gerard Butler în rolurile principale).

Cecelia Ahern s-a născut în anul 1981 în Dublin, Irlanda. A debutat în literatură în anul 2002 cu romanul P.S. I love you, mai sus amintit, de unde rezultă că a scris romanul Suflete pereche la doar 23 de ani :).

Suflete pereche este povestea a doi buni prieteni, Rosie și Alex, care se cunosc de mici și care au trecut împreună prin toate etapele vieții până când aceasta i-a dus pe drumuri diferite: Alex a plecat în altă țară, la studii, urmându-și visul din copilărie, acela de a deveni medic, Rosie a devenit mamă, renunțând la orice vis. În ciuda distanței, a tuturor obstacolelor și evenimentelor mai mult sau mai puțin plăcute din viețile lor, cei doi buni prieteni au ținut legătura și s-au sprijinit reciproc, de cele mai multe ori de la distanță, în tot acest timp.

Cartea e compusă din toate e-mailuri, mesajele instant și scrisorile pe care Rosie i le-a scris lui Alex, pe care Alex i le-a scris lui Rosie, prin care Rosie îi povestea mamei sau surorii ei ce i-a scris Alex, prin care Alex îi povestea fratelui său ce i-a scris Rosie, prin care Rosie îi povestește celei mai bune prietene ultimele evenimente din viața lui Alex, prin care Alex îi mărturisește lui Rosie adevăratele sentimente pe care le nutrește și pe care, în sfârșit, are curajul să le dezvăluie, prin care Rosie îi spune lui Alex că nu a primit niciodată o astfel de scrisoare de la el, prin care Rosie își felicită fiica de ziua ei de naștere și cu ocazia absolvirii liceului.

Subiectul cărții amestecă jocul de-a șoarecele și pisica cu o serie de alergături, situații reușite sau penibile, desincronizări, regrete, decizii și răzgândiri. E previzibil, într-adevăr, atât felul în care evoluează, cât și finalul, dar e plăcut să citești și tu toate aceste e-mailuri și mesaje alături de personajele principale, să fii dezamăgit când ceva nu merge cum ar trebui sau să te bucuri atunci când lucrurile iau o turnură fericită pentru toată lumea implicată.

Cu siguranță e un roman dedicat fetelor cărora le place să suspine citind astfel de povești, dar asta nu îl face superficial sau mai puțin demn de atenție.

Cartea a apărut la editura Allfa, pe Strada Ficțiunii și a fost adaptată pentru marele ecran în filmul Love, Rosie cu Lilly Collins și Sam Claflin în rolurile principale, urmând să fie lansat în octombrie anul acesta.

Cartea de miercuri

Cartea de astăzi se numește Flori pentru Algernon (Flowers for Algernon - în original), a fost scrisă de americanul Daniel Keyes (care a decedat în 15 Iunie anul acesta, la vârsta de 86 de ani) și publicată în anul 1966. Romanul a fost dezvoltat din nuvela cu același nume, pe care Keyes a scris-o în 1959. Ambele cărți s-au bucurat de succes, fiind multiplu premiate.

Daniel Keyes, autor de origine americană, s-a născut în anul 1927 în New York. Înainte de a cunoaște succesul cu cartea de față - premiată cu Nebula Award în anul în care a fost publicată - a activat în armata americană, iar mai apoi a colaborat cu diverse edituri și publicații.

Flori pentru Algernon a apărut în perioada de boom a science - fiction - ului, care s-a manifestat atât în cinematografie, cât și în literatură. Așadar, e un roman SF cu o puternică tentă umană.
Charlie Gordon, personajul principal, se bucură de o existență fericită. Are o locuință, un job bun și mulți prieteni. Apoi, acceptă să fie supus unui experiment științific de ”augmentare a inteligenței” sau, în termenii lui, să devină ”diștept”. Această operație a mai fost realizată în trecut, cu succes, pe șoarecele de laborator Algernon, care va fi, până la un punct, dovada vie a ceea ce urmează să devină Charlie la rândul său. Experimentul e o reușită, din punctul de vedere al oamenilor de știință, dar nu e neapărat benefic și pentru Charlie. Percepția lui asupra vieții sale și a vieții, în general, se schimbă radical. Are o serie de revelații care îi demonstrează că nimic din ceea ce crezuse nu e adevărat. Dintr-un om fericit, Charlie devine unul frământat de tot felul de gânduri și idei (geniale), care până la urmă îi amărăsc existența.

Cartea e scrisă sub forma rapoartelor de progres ale lui Charlie, prin care noi, cititorii, putem fi martori la progresul și regresul personajului principal. Zic asta pentru că structura cărții e una circulară, așadar finalul va coincide cu începutul. Aș asemăna subiectul cărții cu cel al alteia despre care am vorbit pe blog, Înainte să adorm. E aceeași zbatere a personajului principal de a-și da seama cine este cu adevărat, de unde vine și încotro se îndreaptă, aceeași zbatere de a-și identifica scopul și rolul în viața aceasta.

Titlul cărții capătă sens spre final, odată cu moartea șoaricului de laborator, care marchează anticipat finalul experimentului și pentru Charlie.

Cu siguranță e un roman inedit, care îți dă de gândit și te lasă cu următoarea întrebare: e mai bine să nu ai deloc sau să ai și să pierzi?

Cartea a apărut la editura youngart, parte a Grupului Editorial Art și au existat două adaptări cinematografice notabile, prima în 1968, și una mai recentă, din 2000, care din trailer pare să fie realizată într-o notă mult prea optimistă față de atmosfera care predomină în carte.

Cartea de miercuri

În ultima vreme m-am transformat într-un șoarece de bibliotecă. Am intrat în posesia unor cărți și mi-am dat seama că cititul e o alternativă mult mai sănătoasă la a computeri toată ziua. Asta plus faptul că PC-ul nu a mai funcționat la capacitate optimă, așa că am (re)început să citesc semi-intensiv. Și după cum n-are rost să-ți faci poze dacă nu le pui pe Facebook, la fel n-are rost să citești dacă nu și scrii despre pe blog. Poate c-o să fac un obicei din asta, din a vă spune și vouă ce cărți am mai citit. Acum, să n-aveți pretenția la niște analize stilistice de mare clasă pentru că nu sunt Ioan T. Morar, dar pot să vă spun dacă o carte mi-a plăcut sau nu.

Cartea pe care am citit-o recent se numește Înainte să adorm (Before I go to sleep - în original) e scrisă de britanicul S. J. Watson și a fost publicată în 2011. Cartea reprezintă debutul literar al domnului Watson, s-a vândut în 42 de țări și a devenit rapid un bestseller, fiind transpusă și pe marele ecran de către Ridley Scott, cu Nicole Kidman, Colin Firth și Mark Strong ca parte a distribuției.

Înainte să adorm e povestea lui Christine Lucas, o femeie de vârstă mijlocie care încearcă să-și dea seama ce se întâmplă cu viața ei, asta pentru că e amnezică și nu poate stoca nicio informație mai mult de 24 de ore. Dacă vi se pare cunoscut subiectul, ar putea fi din cauza filmului ăstuia, dar trebuie să știți că nu în aceeași notă e scrisă cartea, mai ales când la baza ei stau niște cazuri reale, după cum declară autorul însuși.

Christine se trezește dezorientată în fiecare dimineață, nu recunoaște nimic din jurul ei, nici casa, nici soțul, nici măcar pe sine, deoarece are impresia că e de abia la începutul vieții. Lucrurile încep să capete sens pe parcursul zilei, când soțul ei, Ben, îi povestește cine e și cum a ajuns în această situație. Un accident. Lucrurile se schimbă însă în momentul în care un doctor specialist intră în legătură cu Christine și îi sugerează să-și noteze toate informațiile pe care le află. Astfel că începe să se contureze o altă variantă a vieții ei, cu mult diferită de cea pe care i-o relatează Ben în fiecare dimineață. Confuzia și neîncredere ei în cei din jur sporește tot mai mult cu fiecare nouă amintire care răzbește din subconștientul ei.

E o lectură captivantă, o scriitură bine structurată și consecventă, în ciuda flashbackurilor care întrerup frecvent firul prezent al povestirii. Te atrage în mrejele ei și nu mai reușești să vezi imaginea în ansamblu, trăiești și tu de la o pagină la alta, la fel ca și Christine, până când se face lumină și îți spui : Nu pot să cred că EL e vinovatul. Și ai dreptate, nu poți să crezi, pentru că nu e el.

Finalul e puțin dezamăgitor, trebuie să vă avertizez, deși se ivește un licăr de speranță, sfârșitul e în coadă de pește.

Cartea a apărut la Editura 3, face parte din colecția Fiction Connection și e cel mai vândut debut britanic, după seria Harry Potter a lui J.K. Rowling.

Săptămâna viitoare (poate) scriu despre Mireasa hoțomană, de Margaret Atwood.