Cartea de miercuri

Cartea de astăzi a avut un succes răsunător, atât pe hârtie, cât și la cinema. Este vorba despre Hoțul de cărți (The Book Thief - în original), roman publicat în 2005 de către autorul australian Mark Zusak.

Deoarece am cumpărat cartea în perioada în care a apărut și filmul, am procedat ca de obicei, adică întâi am citit cartea și abia pe urmă am văzut și varianta de cinema. În felul ăsta pot să îmi imaginez așa cum vreau personajele și povestea care se țese în jurul lor fără să mă las influențată de chipul vreunui actor cunoscut. Tot de obicei, bătălia carte - film e câștigată de cea dintâi. Nu și de data asta.

Cartea, deși interesant structurată, îți cam taie elanul. Naratorul e Moartea, de gen masculin, deopotrivă sinistru și intrigant povestitor, care întâi îți dă vestea cea rea și apoi înșiruie momentele care au condus la (ne)fericitul eveniment. Ca și cum cineva ți-ar spune: Mâine mori, dar tu bucură-te de viață!

Personajul principal din povestea relatată de Moarte este Liesel Meminger, o fetiță care-și duce existența în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în mijlocul unei familii adoptive. Alături de bunul ei amic, Rudy, Liesel își creează propria lume în realitatea măcinată de propagandă, foame, teroare. Modalitatea asta de supraviețuire e asemănătoarea cu cea din filmul La vita e bella. Ne prefacem că totul e un joc și așteptăm să treacă.

Realitatea lui Liesel înseamnă cărți și un evreu ascuns în beci, care fac totul să pară suportabil.

Am preferat filmul cărții pentru că a fost mai aerisit și evenimentele au decurs normal fără întreruperi brutale, fără salturi de la A la F și de la F la B.

Romanul a apărut la editura rao și a fost ecranizat în anul 2013 cu Geoffrey Rush și Sophie Nelisse în rolurile principale.

Cartea de miercuri

Am citit a doua oară cartea despre care am să vă scriu azi. Cred că prima dată am citit-o la o vârstă nepotrivită. Acum, după câțiva ani, am înțeles totul altfel, fiindcă m-am familiarizat mai bine cu una din temele abordate în cuprinsul cărții și-a căpătat un sens nou.

Să ucizi o păsare cântătoare (To Kill a Mocking Bird - în orginal) a fost până nu de mult singurul roman - în 2015 a apărut cel de-al doilea roman al ei, Du-te și pune un străjer - publicat de autoarea americană Harper Lee, în anul 1960. La scurt timp după lansare (1961), autoarea a fost distinsă cu un premiu Pulitzer și a căpătat recunoaștere internațională pentru această scriitură.

Acțiunea romanului este plasată în Maycombul - oraș din sudul Americii de Nord - anilor 1930 și este povestită de unul din personajele - copii, ajuns la maturitate. 

Jeremy ”Jem” și Jean Louise ”Scout” Finch își trăiesc viața în tihnă alături de tatăl lor, Atticus Finch - avocat și de Calpurnia, negresa slujnică în casă, dar parte din familie. Zilele li-s lungi, timpul se scurge cu încetinitorul - ce n-aș da pentru așa lux! - așa că cei doi copilandrii trebuie să își găsească încontinuu alte și alte distracții. Una dintre acestea e să dea târcoale unei case din vecini, care e învăluită în mare mister și groază. Imaginația lor nu cunoaște limite atunci când vine vorba de-a presupune ce anume se întâmplă în spatele ușilor închise ale casei Radley.

Distracția celor doi este umbrită de activitatea juridică a tatălui lor, care primește să apere un negru din oraș acuzat de fapte reprobabile comise asupra unei fetișcane albe. Copiii se implică atât cât știu și cât pot în acest proces care va avea un final previzibil.

Să ucizi o pasăre cântătoare este un roman complex, un roman al devenirii celor doi copii Finch, care învață că oamenii sunt concepuți diferit și că nu toți pot fi împărțiți în buni și răi, iar dreptatea nu e întotdeauna de partea celor care ar merita-o. E un roman al prieteniei, al toleranței, al descoperirii, a cărui esență stă chiar în titlu, explicat la un moment dat: e păcat să ucizi o pasăre cântătoare, incapabilă de rău și distrugeri, lasată pe pământ doar spre încântarea noastră.

Una din acele cărți care se citește pe nerăsuflate.

Romanul a apărut la editura Polirom și a fost ecranizat în anul 1962 cu actorul Gregory Peck în rolul avocatului Atticus Finch.

Foto

Cartea de miercuri

Ar trebui sa modific puțin titlul acestei rubrici pentru că voi scrie, din nou, despre o carte a autorului american John Grisham. Altă carte, nu tot aceeași despre care am vorbit aici sau aici.

... Și vreme e ca să ucizi (A Time to Kill - în original) este romanul de debut al lui John Grisham, publicat în 1989.

Deși a ajuns unul dintre cele mai cunoscute și apreciate romane ale sale, ...Și vreme e ca să ucizi a început să primească atenție abia după apariția altor cărți ale autorului: Firma, Clientul sau Dosarul Pelican.

Povestea are loc în Clanton-ul anilor 80, favoritul lui Grisham, acolo unde doi țărănoi albi, aflați sub influența alcoolului și a prostiei, consideră că batjocorirea unei fetițe în vârstă de 10 ani este cea mai pură distracție de care ar putea avea parte. Fiindcă zicala ”Prostul nu e prost destul dacă nu e și fudul” nu e mincinoasă, cei doi se laudă cu fiecare ocazie cu isprava lor, ceea ce va duce la arestarea lor.

Convins că cei doi nu vor primi o pedeapsă pe măsura faptei comise asupra fetiței lui, tatăl acesteia, Carl Lee Hailey, este hotărât să își facă dreptate cu mâna lui. Mână în care va ține o armă de foc cu care îi va lichida fără milă pe cei doi. Revoltător! Dar detaliul care dă o cu totul altă nuanță situației este culoarea pielii unora dintre personaje, Carl Lee Hailey și fetița lui, Tonya, sunt afro-americani. 

Prima parte a poveștii se încheie aici pentru a face loc alteia, celei a procesului de judecată a lui Carl Lee Hailey pentru crima comisă. În scenă intră avocatul favorit al lui Grisham, Jake Brigance - imaginea idealizată a autorului și el de profesie avocat - care va încerca să aducă dreptate și, mai ales, liniște unui tată tulburat. 

Pe firul poveștii intră Ku Klux Klan-ul, reprezentanții comunității religioase afro-americane și alte soiuri de agitatori care complică și mai mult lucrurile.

Și pentru că am observat că am tendința de-a divulga cam multe detalii din cărțile pe care le citesc, am să vă invit să citiți și voi acest roman pentru a vedea cum se desfășoară acțiunea și mai ales care este deznodământul. Promit o lectură plină de suspans până chiar în ultima clipă, lectură care se află în top 3 cele mai bune cărți semnate John Grisham citite de mine.

Romanul a fost ecranizat în anul 1996, în regia lui Joel Schumacher, cu Matthew McConaughey, Ashley Judd, Samuel L. Jackson și Sandra Bullock în rolurile principale.

Cartea a apărut la editura rao.

Foto

Cartea de miercuri

Cartea de astăzi se numește Camera morții (The Chamber - în original). A fost publicată în 1994, fiind al cincelea roman al autorului american John Grisham.

John Grisham, politician, avocat și autor de origine americană, și-a făcut un nume din publicarea romanelor cu temă avocățească. Operele sale s-au bucurat de foarte mare succes, multe dintre ele fiind transpuse și pe peliculă, precum The Pelican Brief, A Time to Kill sau The Firm. Nici Camera morții nu se abate de la rețeta thrillerului avocățeasc (legal thriller).

Acțiunea începe în Mississippi-ul anului 1967, atunci când orășelul Greenville este zguduit de explozia unei bombe plasate în biroul avocatului Marvin Kramer. Explozia îl schilodește pe Marvin Kramer - care decide, într-un final, să își ia viața - și îi ucide pe gemenii săi, în vârsta de 5 ani.
Făptașul este arestat chiar la fața locului și trimis în judecată.

Așa ajungem să facem cunoștință cu personajul principal al romanului, Sam Cayhall, membru al Ku Klux Klanului, din tată în fiu, care are toleranță zero pentru orice/oricine nu se califică drept un alb veritabil. Și asta nu neapărat pentru că ar avea convingeri puternice, ci pentru că asta e mentalitatea care i-a fost lăsată moștenire.
Se judecă procesul o dată, se judecă de două ori. Sam Cayhall scapă nepedepsit din cauza erorilor judiciare. Între timp, viața lui Sam se duce de râpă, familia se îndepărtează de el și se dovedește că a treia oară nu e cu noroc pentru toată lumea. După 20 ani de la cel de-al doilea proces, un funcționăraș ultrazelos, care se bazează pe declarația unui martor cheie, insistă ca procesul să fie reluat, iar Sam să fie rejudecat. De data aceasta, verdictul nu-i va mai fi favorabil lui Sam, care e condamnat la moarte, prin gazare.

După 9 ani de așteptare, când moartea se apropie de celula lui Sam, iar acesta e gata să o întâlnească, intră pe fir un tânăr avocat, colaborator al firmei de ale cărei servicii Sam se descotorosise cu greu.
Eforturile lui Sam de-a scăpa de tânărul avocat, Adam Hall, se dovedesc zadarnice, pentru că Hall este bine pregătit și hotărât să lupte până în pânzele albe pentru cauza lui Sam Cayhall, aceea de a-l scăpa de soarta cruntă care-l așteaptă.

Din acest moment începe o cursă contracronometru, care scoate la suprafață bune și rele, lucruri uitate sau tăinuite, sentimente contradictorii.

Trebuie să recunosc că, din tot ce am citit până acum, acesta e cel mai slab roman scris de John Grisham. Întâmplările se derulează lent spre foarte lent - în dulcele stil Sudist, iar direcțiile și modul în care autorul alege să le dezvolte sunt neinspirate și deloc thrilling.

Scriitura recuperează pe ultima sută de metri, când într-adevăr simți fiori pe șira spinării numărând împreună cu personajele ultimele minute rămase până la punerea în aplicare a pedepsei. Toată atmosfera creată te determină să crezi, până la final, într-o evadare spectaculoasă, într-o grațiere de ultima clipă, într-o mărturie revelatoare, care să schimbe cu totul datele problemei. Dar, nu. Minutele trec și Sam își împlinește soarta, fără drept de apel.

Probabil că acest roman s-a vrut o palmă peste obrazul statelor americane care încă mai practică pedeapsa cu moartea și de aceea autorul a ales să desfășoare un fir al narațiunii banal, care se termină brusc și nefericit.
Cu siguranță un roman care m-a dezamăgit, dar vin vremuri mai bune, cum ar fi o vreme ca să ucizi...

Cartea a apărut la editura rao și a existat o adaptare cinematografică (1996) cu Gene Hackman și Chris O'Donnell în rolurile principale.

Foto

Cartea de miercuri

Cartea de astăzi a fost tradusă la noi cu titlul Suflete pereche (Where rainbows end - în original). Publicată în 2004, cartea reprezintă al doilea roman al autoarei Cecelia Ahern, care a debutat cu bestseller - ul P.S. I love you (adaptat cinematografic în filmul cu același nume din 2007 cu Hillary Swank și Gerard Butler în rolurile principale).

Cecelia Ahern s-a născut în anul 1981 în Dublin, Irlanda. A debutat în literatură în anul 2002 cu romanul P.S. I love you, mai sus amintit, de unde rezultă că a scris romanul Suflete pereche la doar 23 de ani :).

Suflete pereche este povestea a doi buni prieteni, Rosie și Alex, care se cunosc de mici și care au trecut împreună prin toate etapele vieții până când aceasta i-a dus pe drumuri diferite: Alex a plecat în altă țară, la studii, urmându-și visul din copilărie, acela de a deveni medic, Rosie a devenit mamă, renunțând la orice vis. În ciuda distanței, a tuturor obstacolelor și evenimentelor mai mult sau mai puțin plăcute din viețile lor, cei doi buni prieteni au ținut legătura și s-au sprijinit reciproc, de cele mai multe ori de la distanță, în tot acest timp.

Cartea e compusă din toate e-mailuri, mesajele instant și scrisorile pe care Rosie i le-a scris lui Alex, pe care Alex i le-a scris lui Rosie, prin care Rosie îi povestea mamei sau surorii ei ce i-a scris Alex, prin care Alex îi povestea fratelui său ce i-a scris Rosie, prin care Rosie îi povestește celei mai bune prietene ultimele evenimente din viața lui Alex, prin care Alex îi mărturisește lui Rosie adevăratele sentimente pe care le nutrește și pe care, în sfârșit, are curajul să le dezvăluie, prin care Rosie îi spune lui Alex că nu a primit niciodată o astfel de scrisoare de la el, prin care Rosie își felicită fiica de ziua ei de naștere și cu ocazia absolvirii liceului.

Subiectul cărții amestecă jocul de-a șoarecele și pisica cu o serie de alergături, situații reușite sau penibile, desincronizări, regrete, decizii și răzgândiri. E previzibil, într-adevăr, atât felul în care evoluează, cât și finalul, dar e plăcut să citești și tu toate aceste e-mailuri și mesaje alături de personajele principale, să fii dezamăgit când ceva nu merge cum ar trebui sau să te bucuri atunci când lucrurile iau o turnură fericită pentru toată lumea implicată.

Cu siguranță e un roman dedicat fetelor cărora le place să suspine citind astfel de povești, dar asta nu îl face superficial sau mai puțin demn de atenție.

Cartea a apărut la editura Allfa, pe Strada Ficțiunii și a fost adaptată pentru marele ecran în filmul Love, Rosie cu Lilly Collins și Sam Claflin în rolurile principale, urmând să fie lansat în octombrie anul acesta.

Cartea de miercuri

Cartea de azi se numește Mireasa hoțomană, este scrisă de Margaret Atwood și a fost publicată în anul 1993. Trebuie să recunosc că până la acest roman nu auzisem de autoare, dar nu e niciodată prea târziu. 

Margaret Eleanor Atwood e de origine canadiană și are o activitate literară prolifică, având în vedere că a publicat în jur de 20 de romane, la care se adaugă și alte lucrări: nuvele, povestiri, poezii, cărți pentru copii și altele. O asemenea activitate nu a trecut neobservată, autoarea bucurându-se de succes atât în rândul criticilor de specialitate, cât și în rândul cititorilor obișnuiți, fiindu-i acordate numeroase premii literare.

Mireasa hoțomană este povestea a trei femei mature și cât se poate de diferite: Tony, Roz și Charis, care, forțate de împrejurări, ajung să lege o prietenie foarte strânsă. Tony - pasionată de istorie, Roz - femeie de afaceri și sensibila Charis - fascinată de partea nevazută și de neînțeles a lucrurilor, încearcă să ducă vieți normale, după ce, în anii tinereții, existența le-a fost afectată de Zenia.

Zenia, studenta populară, care îi fascinează pe toți cu felul ei de-a fi, se conturează pagină cu pagină în personajul negativ al cărții. Ghidându-se după prinicipul „divide et impera„ Zenia intră în viața acestor femei tinere, influențabile și lipsite de putere, și se folosește de cele mai ingenioase șiretlicuri pentru a strica buna orânduire a lucrurilor și a le răpi, la figurat, dar și la propriu, cele mai importante persoane din viață - din moment ce vorbim de o mireasă, se subînțelege că ținta Zeniei sunt soții/iubiții celor trei femei.

Întâlnirea cu Zenia și experiențele similare prin care trec cele trei, le leagă și le fortifică prietenia, care le este pusă la încercare când, ani mai târziu, Zenia reapare în viețile lor. Spășită, cu milioane de scuze și motive bine ticluite, Zenia reușește, încă o dată, să se bage pe sub pielea celor trei, după ce acestea au izbutit, într-un final, să se pună pe picioare. Deși primul impuls e acela de a o ierta, cicatricele rănilor din trecut provocate de Zenia, le împing pe cele trei să adopte o altă atitudine când soarta le pune față în față cu cel mai mare dușman al lor.

În esență, subiectul cărții tratează eterna luptă dintre bine și rău, cu ramificații înspre lupta dintre fetele simple și divele, care reușesc întotdeauna să obțină ce vor. Deși are peste 600 de pagini, cartea se citește foarte rapid. Acțiunea e palpitantă, iar stilul în care e scrisă ajută să fie citită ușor. Un alt detaliu care mi-a plăcut e că la finalul cărții există câteva pagini dedicate mulțumirilor, unde autoarea menționează toate cărțile, poveștile, istorisirile care i-au servit drept inspirație, existând și precizări cu privire la pronunția numelor personajelor. Mi se pare drăguț faptul că autoarea ne oferă acces la micile detalii care au stat la baza romanului ei.

Nu pot să zic că e una din cărțile mele favorite sau că reprezintă o operă importantă în literatura universală, dar e o lectură plăcută, thrilling și cu o clasă peste deja celebrele romane din genul chic - lite.

Cartea a apărut la Editura Leda - Grupul Editorial Corint și a existat cel puțin o adaptare pentru micul ecran, din al cărei trailer mi-am dat seama că nu a fost respectată mai deloc litera cărții.

Cartea de miercuri

În ultima vreme m-am transformat într-un șoarece de bibliotecă. Am intrat în posesia unor cărți și mi-am dat seama că cititul e o alternativă mult mai sănătoasă la a computeri toată ziua. Asta plus faptul că PC-ul nu a mai funcționat la capacitate optimă, așa că am (re)început să citesc semi-intensiv. Și după cum n-are rost să-ți faci poze dacă nu le pui pe Facebook, la fel n-are rost să citești dacă nu și scrii despre pe blog. Poate c-o să fac un obicei din asta, din a vă spune și vouă ce cărți am mai citit. Acum, să n-aveți pretenția la niște analize stilistice de mare clasă pentru că nu sunt Ioan T. Morar, dar pot să vă spun dacă o carte mi-a plăcut sau nu.

Cartea pe care am citit-o recent se numește Înainte să adorm (Before I go to sleep - în original) e scrisă de britanicul S. J. Watson și a fost publicată în 2011. Cartea reprezintă debutul literar al domnului Watson, s-a vândut în 42 de țări și a devenit rapid un bestseller, fiind transpusă și pe marele ecran de către Ridley Scott, cu Nicole Kidman, Colin Firth și Mark Strong ca parte a distribuției.

Înainte să adorm e povestea lui Christine Lucas, o femeie de vârstă mijlocie care încearcă să-și dea seama ce se întâmplă cu viața ei, asta pentru că e amnezică și nu poate stoca nicio informație mai mult de 24 de ore. Dacă vi se pare cunoscut subiectul, ar putea fi din cauza filmului ăstuia, dar trebuie să știți că nu în aceeași notă e scrisă cartea, mai ales când la baza ei stau niște cazuri reale, după cum declară autorul însuși.

Christine se trezește dezorientată în fiecare dimineață, nu recunoaște nimic din jurul ei, nici casa, nici soțul, nici măcar pe sine, deoarece are impresia că e de abia la începutul vieții. Lucrurile încep să capete sens pe parcursul zilei, când soțul ei, Ben, îi povestește cine e și cum a ajuns în această situație. Un accident. Lucrurile se schimbă însă în momentul în care un doctor specialist intră în legătură cu Christine și îi sugerează să-și noteze toate informațiile pe care le află. Astfel că începe să se contureze o altă variantă a vieții ei, cu mult diferită de cea pe care i-o relatează Ben în fiecare dimineață. Confuzia și neîncredere ei în cei din jur sporește tot mai mult cu fiecare nouă amintire care răzbește din subconștientul ei.

E o lectură captivantă, o scriitură bine structurată și consecventă, în ciuda flashbackurilor care întrerup frecvent firul prezent al povestirii. Te atrage în mrejele ei și nu mai reușești să vezi imaginea în ansamblu, trăiești și tu de la o pagină la alta, la fel ca și Christine, până când se face lumină și îți spui : Nu pot să cred că EL e vinovatul. Și ai dreptate, nu poți să crezi, pentru că nu e el.

Finalul e puțin dezamăgitor, trebuie să vă avertizez, deși se ivește un licăr de speranță, sfârșitul e în coadă de pește.

Cartea a apărut la Editura 3, face parte din colecția Fiction Connection și e cel mai vândut debut britanic, după seria Harry Potter a lui J.K. Rowling.

Săptămâna viitoare (poate) scriu despre Mireasa hoțomană, de Margaret Atwood.

Music Lounge

Artistul săptămânii e Ed Sheeran, pe care cei mai mulți îl știm drept autor al piesei I See Fire, care a făcut parte de pe coloana sonoră a filmului The Hobbit: The Desolation of Smaug, deși, în urma cercetării făcute pentru articol, mi-am dat seama că l-am mai ascultat și în trecut pe Ed Sheeran, cu piesa lui de debut The A Team, doar că pe vremea aceea nu era atât de cunoscut. Artistul s-a născut în Marea Britanie, în 1991. În 2011 și-a lansat albumul de debut, +, care i-a adus premii importante, printre care 2x Brit Awards pentru Best British Male și British Breakthrough. În 2012, a cunoscut succesul și în SUA, după colaborarea cu Taylor Swift, alături de care a pornit și într-un turneu prin America de Nord. În 2013, single-ul său de debut, The A Team, a fost nominalizat la categoria cântecul anului în cadrul Premiilor Grammy. În 2014, Ed Sheeran a lansat cel de-al doilea album, x (adică semnul înmulțirii). Piesa pe care v-o propun astăzi este inclusă pe album x și se numește Don't.

 

Music & Artist Lounge

Am descoperit muzica lui Alex Clare pe coloana sonoră a unui film văzut recent. Alex Clare este un cantautor de origine britanică. El s-a lansat în industria muzicală în anul 2011, odată cu albumul The Lateness of the Hour, album care încorporează genurile soul, drum and base, rock alternativ, aşa că nu poate fi altfel decât bun.

Cheese!

Ieri a fost ziua internaţională a zâmbetului. Din 1999 încoace, zâmbetul este celebrat în prima zi de vineri din octombrie. Ideea de a avea o zi internaţională a zâmbetului i-a aparţinut lui Harvey Ball, cel care a creat prima faţă zâmbitoare sau smiley face în 1963.
Pentru a marca această zi, cei de la Yahoo! au pus cap la cap o galerie cu zâmbete celebre, cititorii trebuind să ghicească vedeta din fotografie, doar pe baza zâmbetului. Mi-a plăcut ideea, aşa că pornind de la articolul respectiv, am adunat şi eu câteva poze cu vedete "de dincolo", le-am extras zâmbetul din fotografie şi acum le înşir aici, pe blog, şi vă las pe voi să ghiciţi care zâmbet aparţine cărei vedete. Doar aşa, de amuzament!

1. Acest zâmbet îi aparţine unei actriţe care şi-a cam consolidat cariera pe baza lui.

2. Cel de-al doilea zâmbet îi aparţine unui artist care la un moment dat avea planuri măreţe. Se visa miliardar. Se poate să fi şi reuşit între timp, pentru că piesele lansate de el au avut succes.

3. Zâmbetul cu numărul 3 e al unei actriţe care a primit mai multă atenţie pentru "botul" ei, decât pentru cariera cinematografică.

4. Zâmbăreţul numărul 4 e unul dintre cei mai cameleonici - :)) - actori. Chiar a jucat într-un film cu vecina de la nr.3.

5. E o talentată cântăreaţă şi dansatoare din zona latino pop-rock.

6. Zâmbetul următor e al unui actor care, în ultima vreme, a rânjit în multe filme. Şi-a început cariera într-un serial. Cu extratereştri.

7. De artista asta am vorbit recent pe blog, cu ocazia zilei ei de naştere.

8. E un actor din generaţia tânără, care a apărut în multe blockbustere, dintre care unele cu roboţi.



Astea-s pozele şi câteva indicii. Aştept răspunsurile voastre. Mâine sau luni o să public pozele întregi, ca să vedem dacă i-aţi ghicit.

Music Lounge

Să sambăm! :))

I'm Lost

Da, e vorba despre acel serial Lost şi nu, nu mă identific cu el. După 6 ani şi-a găsit sfârşitul. Am văzut fiecare episod din toate cele 6 sezoane. Nu le-am înţeles pe toate, cred dealtfel că nici ei, creatorii nu au atins această performanţă. Cu toate astea, am continuat să cred în el. Mi se părea că pauza de câte 6 luni dintre sezoane nu se mai termină. Şi după vreo 2 sezoane cînd lumea deja ridica din sprâncene la auzul numelui şi strâmba din nas eu l-am susţinut şi mi-am pus obrazul la bătaie pentru el, 'Lasă, bă, uită-te în continuare, că doar e Lost, o să aibă un megafinal'. Şi într-adevăr a avut un megafinal, mega prost şi previzibil. Un final care în loc să raspundă tuturor întrebărilor care au apărut după fiecare episod, a ridicat altele 1000. Au îmbârligat şi au exagerat acţiunea în aşa fel încât singura variantă  a fost acest final liric, siropos, cu iz de recapitulare în care noi am aflat că toţi cei din serial sunt morţi, dar nu chiar toţi că mai erau câţiva care nu erau pregătiţi, plus cei neimportanţi de a căror soartă oricum nu mai trebuia să ne intereseze. Bravo, mă!

PS: Am uitat să vă zic cum că acest fragment conţine spoilere :)) !