Atac la nebuni

Ţi-o spun direct. Ştiu că nu e vina ta, la fel cum nu e nici a mea, dar nu vreau să te mai văd.

Nu o lua personal, dar mă agasezi. Prezenţa ta nu-mi face bine şi nu vreau să mai continui aşa. M-am săturat să te întâlnesc la tot pasul şi să mă incomodezi. Pur şi simplu nu mai funcţionez la capacitate maximă în preajma ta. Ştiu că ai nevoie de atenţie. Din păcate, eu nu sunt sursa ta cea mai bună. Nu vreau să mă mai concentrez asupra ta.

Vreau să ies afară liniştită, fără să mă aflu sub ameninţarea ta. N-am nevoie de panica şi stânjeneala pe care o creezi tu. Nu mai vreau să-mi ieşi în cale când mi-e lumea mai dragă.

Repet, ştiu că nu e vina ta, ai nevoie de ajutor şi nimeni nu se îngrijeşte de asta, dar ăsta nu e un motiv suficient de bun pentru ca eu să trebuiască să te suport.

Nu mai vreau să te aud strigând, urlând, mârâind sau aruncând cu chestii periculoase în cine nu cunoşti. Nu vreau să trec pe celălalt trotuar când tu îmi apari în faţă sau să îmi schimb locul din tramvai doar pentru că eşti şi tu pe acolo. Nu vreau să umblu pe stradă cu ochii în patru ca să fiu sigură că mă pot feri de tine.

Partea proastă e că deja incepi să te clonezi. Sunt tot mai mulţi ca tine la tot pasul şi se întâmplă să trebuiască să fac cunoştinţă cu toate variantele tale. Care se manifestă în fel şi chip. Sunt agresive, instabile, dar se pare că nu reprezintă un pericol social. Probabil că ar trebui să faci vreo două-trei victime ca să atragi atenţia în mod eficient. Dar îţi spun de pe acum că nu mă ofer voluntar, nu vreau să te ajut.

Nu vreau să te mai văd. Şi pentru asta nu trebuie să stau eu în casă, ci trebuie să dispari tu. E decizia mea finală, nu mai comenta! Pa!